AutorLucian Leca

Au fost evidențiate deja, în analizele multor comentatori, motivele pentru care desemnarea lui Siegfried Mureșan este cea mai inteligentă mutare a președintelui de la începutul mandatului. Singurul risc pe care și-l asumă este cel (mai degrabă) improbabil al învestirii guvernului, cu un cabinet ce s-ar considera îndreptățit să adâncească ruptura dintre palate și să își aroge o libertate sporită de acțiune, care ar putea să meargă chiar până la uzurparea prerogativelor constituționale ale Cotroceniului. Odată eșuată varianta propusă de PNL-USR, după ce și premierul susținut de PSD a fost respins categoric în parlament, Nicușor Dan și-ar deschide posibilitatea de a reveni la planul inițial.

Ca un conservator deja vechi, care și-a asumat titulatura de pe vremurile când figura în discursul public mai degrabă ca invectivă, nu pot să nu mă amuz de recenta popularitate a fenomenului în spațiul autohton. Mai ales când implică și adeziunea unor politicieni sau formatori de opinie care au fluturat steagul progresist decenii la rând, timp în care au proferat fiecare insultă standard la adresa precursorilor. În România devine tot mai greu să te pronunți dacă este într-adevăr de bun augur ca ponderea raportărilor doctrinare la actualitatea politică să crească. La fel de greu este de spus și care dintre carențele protagoniștilor distorsionează mai agresiv discursul public, superficialitatea cunoștințelor în domeniu sau oportunismul lor de conjunctură.

Conflictul din tabăra pro-europeană, pro-occidentală sau cum mai preferă să fie numită face victime și printre intelectualii publici. Cel puțin două nume sonore și-au anunțat intenția de a nu mai participa la dezbaterea politică din cauza tratamentului la care au fost supuși pe fondul contrelor dintre suporterii celor două palate – ce-i drept nu și-au ales cel mai potrivit moment pentru a-și exersa imparțialitatea. Este și una dintre rarele ocazii în care poate fi constatată o coincidență de opinii între personalități mediatice cu orientări altfel contradictorii. Argumentele pe care le invocă descriu o experiență comună în relația cu prietenii de idei și chiar propriile audiențe (de a căror educație sunt la rândul lor responsabili). Totul pe fondul exprimării unor poziții care nu pot fi catalogate altfel decât echilibrate, oricât de neobișnuite pentru emitenți cu un istoric de manifestări turbulente.

Descoperi multe despre caracterul unei persoane atunci când este vehiculată pentru o funcție sau, cel puțin, i se deschide accesul la beneficiile care decurg din numirea unui apropiat într-o poziție de conducere. În lumea politică, schimbările de administrații prezidențiale și guverne se dovedesc întotdeauna o probă de consecvență pentru opinenții din spațiul public. Actualul proces de instituire a unui nou executiv nu doar că nu face excepție. Specificul tehnocratic al cabinetului extinde bazinul de recrutare și influențează, pe cale de consecință, prestația unui segment mai larg dintre participații la dezbatere.

Suveraniștii par să fi ajuns în punctul în care și dacă le pică o dronă rusească pe casă vor ezita să condamne explicit Kremlinul. Și pentru că întreaga cohortă de investigatori (din instituțiile publice, societatea civilă sau organizațiile de presă) nu a fost capabilă să probeze coluziunea dintre suspecții de serviciu și regimul de la Moscova, suntem constrânși să recurgem la explicații din sfera ideologicului. Patologie care afectează în proporție similară ambele tabere ce au monopolizat dezbaterea publică.

Mi-am început cariera de consultant politic lucrând pentru cea dintâi formațiune eurosceptică din România. Am făcut parte și din grupul intern care a propus afilierea partidului la European Conservatives and Reformists (ECR), o premieră națională la momentul respectiv. Îmi amintesc atmosfera de întâlnire conspirativă ce se instala de câte ori deschideam subiectul în anturaje mai largi. Aveam impresia că vreunul dintre cei prezenți ar putea suna la poliție să ne denunțe. La fel a fost întâmpinată decizia partidului și în spațiul public, odată ce adeziunea se oficializase. Urmărind reacția comentariatului autohton la discursul președintelui de Ziua Europei, am senzația că mentalitatea unor opinenți nu a evoluat niciun milimetru. Cea mai vagă nuanță de euroscepticism este tratată în continuare de anumite cercuri (mai mult sau mai puțin) intelectuale ca un delict.

Theodor Paleologu nu s-a putut abține să intervină și în apărarea lui Silviu Vexler după scandalul grotesc din Parlament. Nu știu să existe un conservator mai devotat în a lustrui pantofii progresiștilor, mai ales atunci când se împotmolesc în noroiul suveranist, cu atitudinea beizadelei care și-a murdărit hainele de firmă. Fostul ministru este poate și singurul care merită într-adevăr titulatura de salvator, măcar pentru cum se mobilizează în ajutorul pretinșilor adversari de idei, altfel parteneri consecvenți de cauze politice, ori de câte ori se afundă într-o mlaștină de creație proprie. Schimbarea etichetelor prin care se definește ideologic pare să fi rămas doar o restanță mult amânată.

Nu am sesizat până în prezent să formuleze vreun comentator al fenomenului Georgescu o concluzie evidentă, nici măcar pe fondul sondajelor care atestă creșterea popularității sale și în mediul urban, și anume că traversăm cel mai potrivit moment din istoria recentă pentru lansarea unui proiect monarhist. Argumentele sunt multiple și răspund în aceeași măsură aspirației unei părți semnificative a publicului spre o figură paternală (în cazul regretabil al unora chiar paternalistă), cât și crizei de legitimitate a instituțiilor reprezentative pentru regimul postcomunist (în continuarea păcatului originar al fesenismului).

Scriam într-o postare recentă despre apetența pentru conspiraționism a scenei politice. Un fenomen cu evoluție similară este și voluptatea pentru critică a protagoniștilor autohtoni. Tendința rămâne contestabilă chiar și atunci când opinenții probează o oarecare integritate. Și asta pentru că nu îi mai satisface doar să pună oglinda în fața adversarilor. Desenează peste reflexie în tușe tot mai groase până când portretul devine o caricatură, iar măzgălelile care le desăvârșesc opera anulează orice corespondență cu realitatea. Fiecare comentariu marchează un periplu de la hiperrealism spre un suprarealism cu nuanțe grotești.

N-am fost interesat să descopăr originile locale ale expresiei „claritate morală”, dar n-aș fi avut cum să nu observ cine și-o asumă mai zgomotos în spațiul public, oricât m-aș fi pus la adăpost de vocile cele mai stridente pe rețelele sociale. La fel cum n-aș fi putut să nu remarc și că este invocată cu tot mai puțină „claritate epistemică”, de parcă evoluția celor două ar fi invers proporțională în discursul opinenților.

Am lucrat în numeroase țări, ca parte din echipe de campanie implicate în majoritatea tipurilor de alegeri, dar mi-ar fi greu să identific o legislație electorală mai ineptă decât în România, cu toate excentricitățile întâlnite prin diverse colțuri ale lumii. Argumentele sunt cunoscute, nu ar mai avea niciun sens să le reiau aici, iar opinia de mai sus aproape unanimă în societate. Cu toate acestea, vom avea parte de încă niște alegeri care se vor desfășura după aceleași reguli aberante. Și nici materialele de campanie care au început să circule nu atenuează impresia dezolantă.