Au fost evidențiate deja, în analizele multor comentatori, motivele pentru care desemnarea lui Siegfried Mureșan este cea mai inteligentă mutare a președintelui de la începutul mandatului. Singurul risc pe care și-l asumă este cel (mai degrabă) improbabil al învestirii guvernului, cu un cabinet ce s-ar considera îndreptățit să adâncească ruptura dintre palate și să își aroge o libertate sporită de acțiune, care ar putea să meargă chiar până la uzurparea prerogativelor constituționale ale Cotroceniului. Odată eșuată varianta propusă de PNL-USR, după ce și premierul susținut de PSD a fost respins categoric în parlament, Nicușor Dan și-ar deschide posibilitatea de a reveni la planul inițial.
Dacă și a doua tabără din alianța „cordonului sanitar” se va dovedi incapabilă să producă o majoritate, desemnarea unui nou prim-ministru neafiliat, dar apropiat de Cotroceni, nu mai poate fi întâmpinată cu aceeași rezistență de formațiunile componente ale unei construcții politice care va fi eșuat pe toate planurile. Mai ales sub amenințarea de a convoca alegeri anticipate într-un context nu tocmai favorabil partidelor care au guvernat prin rotație. Încăpățânarea din Modrogan va arăta cu atât mai prost, chiar și pentru cei mai înfocați suporteri, dacă va implica și respingerea unei nominalizări după standardele europene mainstream. De altfel, în profilul următorului premier desemnat rezidă și condiția reușitei unei eventuale strategii în direcția expusă. La fel cum explică și eșecul precedent al unei candidaturi abandonate înainte de a mai participa măcar la testul votului.
Nicușor Dan ar putea bifa o nouă victorie strategică în fața partidelor sistem dacă va opta, de această dată, pentru un candidat cu anvergură superioară, evidențiată prin credențiale academice și profesionale respectabile, o istorie publică lipsită de controverse majore și, mai ales, de aventuri politice ratate. La cât de mult timp a trecut de la precedentul vot în Parlament, o astfel de persoană ar fi trebuit deja selectată și pregătită să își exercite rolul cu abilitate încă de la prima apariție mediatică. O eventuală notorietate redusă ar face cu atât mai importantă prima impresie lăsată publicului și, prin extensie, partidelor de la care se așteaptă să îl susțină în Parlament.
Numai o candidatură de profil asemător celor promovate de PNL-USR le poate forța susținerea fără condiții menite să diminueze influența președintelui asupra următorului executiv. Cât despre PSD și UDMR, voturile pot fi negociate, cu pragmatismul obișnuit, în contul unor poziții din cadrul noului cabinet. Numele premierului este cel care va înclina decisiv balanța, mai puțin restul componenței guvernului în care s-ar putea strecura măcar specialiști din sfera de influență a fiecăreia dintre „formațiunile pro-occidentale”, dacă nu chiar posesori de carnete de partid. Ce să mai vorbim despre eșaloanele inferioare ale executivului, numai bune de hrănit activurile tot mai dependente de remunerația din bani publici, la adăpostul ignoranței față de tot ce nu generează puncte de audiență.
20.09
***
Și cum „scrolam” astăzi pe Facebook, la întoarcerea dintr-o (nouă) vacanță la Mediterană, nu putea să nu-mi apară și o postare semnată de Adrian Papahagi, fără de care orice tentativă de reacomodare cu nivelul dezbaterii autohtone era futilă. De altfel, țin să-i mulțumesc cu această oportunitate pentru că, atunci când a decis să ne încheie prietenia virtuală, nu mi-a blocat și posibilitatea de a mă delecta în continuare cu producția sa publicistică.
Încercând să pun în scris ce s-ar putea numi o reacție, mă văd totuși confruntat cu următoarea dilemă (veche). Tonul pe care m-aș aventura să comentez o asemenea intervenție nu poate fi decât umoristic. Dar cum să procedez atunci când textul original surclasează orice interpretare comică?
Simpla reproducere a unui fragment relevant ar trebui să producă efectul celui mai ridicol discurs quijotesc: „Ucraina trebuie să învingă categoric Rusia, iar Rusia să se dezintegreze. În 10-20 de ani, Ucraina si Rusia europeană pot fi integrate în UE. Va fi grea reconcilierea, dar dacă Franța și Germania au putut, vor putea și ei. Apoi trebuie construită o suprastructură cu Turcia, Libanul, Israelul și țările meditareneene din nordul Africii. Atrase în alianță India, Pakistanul, Canada, Australia. Practic, reconstituit Imperiul Roman si cel britanic. Mutată capitala la Roma.”
Reputatul profesor a rezolvat din nou ecuația politicii internaționale: „reconstruim” Imperiul Roman (și cel Britanic la grămadă), după ce am înghesuit în aceeași ”suprastructură” tot felul de state cu o lungă istorie conflictuală, pentru a lupta cu un dușman care este „departe și se limitează la un imperialism economic”, din moment ce Rusia va fi mai întâi dezintegrată și apoi integrată selectiv cu Ucraina în absolutul birocrației europene. Să nu uităm și de abandonarea Bruxellesului pentru Roma, eventual cu o ceremonie de încoronare a Ursulei von der Leyen la Vatican.
Greu de înțeles cum nu s-a găsit nimeni să aplice deja planurile „diplomatului absolut” din Mănăștur pentru dobândirea păcii globale. Cum de n-a fost recunoscută încă genialitatea reflecției autohtone în soluționarea celor mai complexe provocări ale epocii post-cumvreafiecaresăonumească.
Fascinant este că un asemenea „gânditor” al politicii externe a putut activa în cadrul ministerului de resort, ba chiar din postura de consilier principal al titularului de portofoliu. Tot fascinant este și că autorului postării i se alătură o galerie întreagă de onaniști ai literelor care își procură satisfacția intelectuală de pe urma aceluiași tip de fantezii geopolitice. Aceiași de la care publicul mai naiv așteaptă încă o strategie pertinentă de poziționare a României în noua dezordine internațională.
15.09
***
După o întrerupere temporară cauzată de războiul din vecinătate, care a generat surprinzătoare puseuri de luciditate la Bruxelles, UE revine la ce a fost programată să facă. Pesemne că inovația sclipitoare a capacelor lipite n-a rezolvat definitiv problemele ecologice ale planetei. A venit rândul sticlelor să facă obiectul reformelor plăsmuite de geniala birocrație comunitară. Politico ne informează că noile reglementări în domeniu ar putea interzice designurile clasice ale unor produse emblematice. De ce să-ți mai întrebuințezi resursele intelectuale pentru a gândi o intervenție țintită când ai întotdeauna la îndemână varianta comunistă a standardizării (a se recunoaște în descriere și optica măsurilor adoptate în plan intern pentru reducerea deficitului)?
Prin tinerețea mea politică circula pe internet o înregistrare cu fostul președinte al Comisiei Europene, José Manuel Barroso, din vremurile de ucenicie partinică în cadrul unei formațiuni maoiste din țara natală, Portugalia. Nici actuala generație de lideri europeni nu pare a se fi îndepărtat considerabil de idealurile revoluționare. Dacă le scotocești cu atenție prin sertarele creierelor odihnite ai toate șansele să găsești o versiune actualizată de „Cărticica Roșie”. Cum s-ar putea explica altfel toată această pasiune înfocată pentru unformizare cu forța strivitoare a statului? Una al cărui potențial opresiv crește odată cu fiecare inovație tehnologică declinată în aplicații de securitate.
„Marketing alone does not justify the use of excess packaging”, afirmă cu seninătate birocratul de la Bruxelles, total ignorant la adresa componentei artistice a meșteșugului. Dar și complet refractar, ca de obicei, față de orice noțiune de tradiție. De altfel, promoția LinkedIn a avangardei socialiste și-a anulat însăși tradiția de la care se revendică prin internalizarea unor elemente ale capitalismului curcubeu. Actuala generație de activiști lubeniță a reușit să compromită și ultimul argument retoric al curentului, pretenția de coerență ideologică.
PS: Că orice formă de coerență ideologică este strict apanajul teoriei știm de la orice gânditor lucid din istoria ideilor politice. Dar contradicțiile pe care le bifează în practică au dobândit chiar valențe comice în prezent. Vezi tentativa lui Ulrich Siegmund, favorit în alegerile din landul Saxony-Anhalt, de a instrumenta electoral nostalgia la adresa perioadei comuniste. Noua vedetă AfD a considerat oportun să evoce nimic altceva decât unitatea și libertatea unei societăți rupte în două pe falii geopolitice și despărțite inclusiv prin ziduri reale.
30.08
***
După ce „valorile europene” precum sinuciderea asistată sau schimbarea de sex și-au pierdut din tracțiunea mediatică, după ce Bruxellesul s-a dovedit un administrator modest și, pe alocuri, corupt în gestionarea programelor de combatere a pandemiei sau după ce societățile vestice s-au deteriorat cultural și economic sub valurile de agresiuni ideologice și imigrație, UE își mai păstrează atractivitatea doar ca pușculiță de bani. Componenta de securitate a construcției supranaționale rămâne, cel puțin deocamdată, numai o glumă proastă, oricât s-ar fi încercat exploatarea sa propagandistică pe fondul războiului din vecinătate. Râd și rușii, râd (mai nervos) și ucrainenii constrânși să îndure umilințele din biroul oval pentru a nu rămâne fără sprijinul americanilor.
Tot ca pușculiță de bani își exercită și influența asupra membrilor actuali sau aspiranți, prin intermediul unor scheme financiare pe datorie, utilizate fără prea multe scrupule ca instrumente de presiune. Ieși din rând, ești amenințat că ți se taie accesul la finanțare, după ce ți-ai asumat deja o serie de condiții prealabile care ți-au impus costuri uneori superioare beneficiilor reale.
PNRR, acest „plan cincinal” al activistului progresist de dată recentă, este reperul în jurul căruia se pretinde organizarea întregii guvernări a României. Un document prost conceput, ale cărui scăderi și capcane au fost expuse în văzul tuturor odată cu declanșarea crizei energetice încă lipsite de soluționare. Și totuși subiectul rămâne mai presus de a fi abordat critic, dacă nu vrei cumva să fii exclus din tabăra pro-europeană. Ba s-ar putea chiar să te trezești aruncat în cea pro-occidentală. „The horror! The horror!”
Inepția clasei politice interne nu va reprezenta niciodată un argument valid pentru externalizarea oricărei reflecții politice sau administrative. Prioritățile unui actor extern nu se aliniază natural la interesele naționale decât în situațiile de tip win-win. Orice alte circumstanțe trebuie gestionate cu un scepticism sănătos, inclusiv în relația cu partenerii. La fel și pe scena internațională ca în orice altă tranzacție politică sau de afaceri.
Faptul că raționamente atât de banale continuă să fie catalogate drept scandaloase în „lumea bună” spune totul despre cât a progresat dezbaterea publică în deceniile post-comuniste. Dar și despre cât de puține șanse avem pe mai departe la elaborarea unei formule coerente pentru dezvoltare, una care să valorifice și apartenența la blocul comunitar în cadre mai favorabile decât în prezent.
Până atunci rămânem pe mâna acelorași politicieni cu rază limitată de acțiune (și reacțiune), ale căror aspirații supreme se îndreaptă doar spre dobândirea „premiului întâi cu coroniță” pentru reprezentațiile pe teme impuse. Numele se mai schimbă la intervale regulate, dar metehnele doar se acutizează, chiar dacă uneori iau forme derutante, menite a simula și o formă de opoziție.
PS: Fără a încerca să reabilitez o etapă istorică deplorabilă, există o diferență esențială între vechea și noua clasă politică despre care nu se vorbește destul. Generațiile trecute aveau măcar conștiința propriei incompetențe, care le determina să tolereze prezența unor persoane specializate. Prin fiecare instituție, companie sau departament existau totuși și niște profesioniști, a căror menire era de a ține lucrurile pe linia de plutire. Raportul se prezenta favorabil tot lipitorilor de afișe, amantelor și cumnatelor, dar supradimensionarea aparatului bugetar permitea menținerea și acelor specialiști indispensabili pentru funcționarea întregului sistem.
Generația actuală poate arăta mai bine pe hârtie, datorită CV-urilor confecționate la „fabrici de diplome” cu strategii de branding mai evoluate decât cea a defunctei universități „Spiru Haret”. Dar practica nu demonstrează, în schimb, un salt la capitolul expertiză, ba chiar expune în toată găunoșenia o fraudă intelectuală cu rezonanță globală. Una atât inaugurată, cât și definitivată prin transformarea culturală a societăților occidentale (și occidentalizate). Managerul actual, politic sau comercial deopotrivă, nu doar că își ascunde incompetența, dar în majoritatea cazurilor este lipsit până și de capacitatea să-și realizeze limitele.
Educată cu sloganuri publicitare, într-un climat mediatic profilat de adepții ideologiilor de empowerment, împătimită a surogatelor newageiste de spiritualitate, în mediul profesional configurat de subculturile corporatiste, noua „clasă managerială” se dovedește victima propriilor afirmații motivaționale: „pot să fiu orice”, „pot să ajung oriunde” șamd. O specie actualizată de misecuvenism, una dusă la paroxism odată cu obliterarea și celor mai elementare forme de bun simț. De parcă n-ar fi suficient că achităm zilnic factura infatuării de la nivelul decizional, mai trebuie să asistăm și la cultul unor personalități minore, degrabă amatoare de poze cu pisici și pancarte, logoree transmisă live pe rețelele sociale și gesticulație bezmetică între frazele rudimentare.
25.08
