Nu am sesizat până în prezent să formuleze vreun comentator al fenomenului Georgescu o concluzie evidentă, nici măcar pe fondul sondajelor care atestă creșterea popularității sale și în mediul urban, și anume că traversăm cel mai potrivit moment din istoria recentă pentru lansarea unui proiect monarhist. Argumentele sunt multiple și răspund în aceeași măsură aspirației unei părți semnificative a publicului spre o figură paternală (în cazul regretabil al unora chiar paternalistă), cât și crizei de legitimitate a instituțiilor reprezentative pentru regimul postcomunist (în continuarea păcatului originar al fesenismului).
În societățile occidentale (sau occidentalizate) se manifestă o criză acută de credibilitate față de instituțiile (publice sau private) care au controlat discursul politic de până la democratizarea mijloacelor de exprimare în masă. România se confruntă, la fel ca întreg spațiul în care ne-am integrat, cu o penurie aproape generalizată de repere morale, intelectuale sau profesionale, care își găsește expresiile cele mai radicale chiar la nivel politic.
Statul român resimte și mai puternic daunele din cauza vulnerabilităților sale originare care îl expun suplimentar la atacuri. Fenomenul depășește în amploare orice episod similar din trecutul recent pe măsură ce elimină și ultimele forme de consens din societate. Singurele înțelegeri care mai funcționează se rezumă la complicități ilicite de tipul celor menite să restabilească imunitatea anumitor categorii la anchetele din justiție.
Ascensiunea partidelor noi din ambele extreme ale spectrului ideologic s-a petrecut în contextul acestui val de contestări vehemente la adresa persoanelor și entităților asociate establishmentului. Reacțiile de până în prezent ale sistemului nu au făcut decât să amplifice criticile și să le justifice în conștiința publicului, de unde și surclasarea consistentă a plafoanelor stabilite de cercetările sociologice inițiale pentru candidaturile de protest.
Problema nu rezidă doar în evoluțiile curente din moment ce reprezintă numai simptomul de final al unei patologii care afectează organismul social de la origini. Așa cum observa și un fost candidat la alegerile prezidențiale, Daniel Funeriu, statul român trebuie refondat, și nu doar reformat, pentru că însăși fundamentele acestuia sunt viciate și se impune a fi înlocuite. Revenirea la monarhie ar reprezenta oportunitatea ideală pentru a demara un proces amplu de regândire a arhitecturii instituționale, singura cale de a elimina reziduurile persistente ale fesenismului de la temelia republicii.
Actualul context anulează posibilitatea acelui consens larg din societate pe care ar trebui să-l întrunească orice inițiativă de reformă constituțională. Doar statura tutelară a regelui ar mai putea compensa deficitul de credibilitate ce se extinde dinspre clasa politică spre orice demersuri care o implică. Toate celelalte instituții cu rol de mediere și-au ratat menirea sau chiar și-au abandonat deliberat responsabilitățile (vezi intervenția președintelui Nicușor Dan în scrutinul pentru conducerea primăriei generale).
România nu poate fi redresată doar cu ajustări limitate ale cadrului legislativ pe osatura unei constituții frauduloase care a fost concepută de artizanii regimului postdecembrist tocmai cu intenția transparentă de a-i bloca o dezvoltare normală. Alternativa este reprezentată de stagnarea într-o formă de existență statală care exasperează orice persoană decentă și invită numai la emigrare dintr-un sistem privat de aportul celor mai performante creiere.
14.12
***
Ipoteza principală din materialul Recorder, și anume că între fosta guvernare PSD-PNL și o rețea de la vârful sistemului de justiție a existat o înțelegere pentru neutralizarea anchetelor de mare corupție, la schimb cu impunitatea magistraților, sună cu totul plauzibil. Oricine urmărește cu regularitate fluxurile de știri a observat succesiunea de verdicte suspecte care au fost pronunțate în multiple dosare recente de interes public. De altfel, la data adoptării noilor legi ale justiției au existat numeroase avertismente cu privire la devierea sistemului pe un curs fraudulos, chiar dacă nu au produs impactul din trecut. Cum nici actualele dezvăluiri nu au stârnit, cel puțin deocamdată, mișcări sociale de anvergură comparabilă. Probabil că se dorește a fi, însă, numai începutul, din moment ce subiectul a generat o întreagă campanie de presă care mobilizează aceleași persoane și entități în jurul cărora s-au coagulat și protestele din 2017, invocate ca model de urmat și în prezent. Intenția de a provoca o reacție în societate este vădită și din comentariile echipei Recorder, atât cele din cadrul materialului, cât și cele de pe rețelele de socializare, prin care somează actorii politici să intervină pe un ton chestionabil din perspectivă deontologică.
Reportajul nu poate fi catalogat ca un demers jurnalistic autentic și pentru că autorii nu depun un efort considerabil pentru a-și demonstra teoria, rezumându-se la intervievarea câtorva „avertizori de integritate”, asezonată cu interogarea unui singur expert în domeniu. Pe lângă penuria argumentelor de specialitate, se constată și lipsa susținătorilor reformei, la fel ca absența unor specialiști cu opinii divergente, sau cel puțin mai nuanțate, în absența cărora publicul nu poate evalua afirmațiile prezentate, ba chiar este constrâns să adopte interpretarea protagoniștilor ca singura validă. Materialul nu prezintă nici toate cazurile relevante pentru speță, poate cea mai importantă omisiune, și una care trezește suspiciuni legitime cu privire la integritatea autorilor, fiind dosarul care îi vizează pe Florian Coldea și Dumitru Dumbravă. Foștii șefi din SRI sunt anchetați tocmai pentru imixtiuni în sistemul de justiție cu scopul influențării unor hotărâri judecătorești. Sau „optimizarea dosarelor” din „câmpul tactic”, pentru a folosi limbajul acuzaților.
Dacă nu intenționez să ridic vreo obiecție cu privire la ipoteza principală a jurnaliștilor, nu același lucru pot spune și despre imaginea pe care încearcă să o impună la adresa situației din justiție înainte de adoptarea noilor legi, la pachet cu percepția asupra unora dintre protagoniștii săi de atunci. Vinovații pentru întoarcerea la starea de lucruri care a precedat „campania anticorupție” trebuie căutați și printre aceia care au gestionat-o de o manieră defectuoasă. Ce credibilitate mai putea să își păstreze actul de justiție când procurorul-șef al DNA se întâlnea în case conspirative cu Liviu Dragnea și George Maior? (Aparent doar pentru Bruxelles a mai putut fi suficientă.) Laura Codruța Kovesi este amintită în treacăt și cu singurul obiectiv de a i se mai adăuga o cărămidă la soclu. Nimic despre faptele de vitejie ale celor mai rudimentari procurori din subordine, nu întâmplător și cei pentru care și-a afirmat în mod repetat preferința, nimic despre anchetele eșuate din cauza modului de administrare, nimic despre sincronizarea anumitor dosare cu agenda politică, nimic despre justiția televizată și „spectacolul cătușelor”, nimic despre sentințele de condamnare la CEDO etc.
Și, bineînțeles, nimic despre protocoalele cu SRI și implicarea neconstituțională în anchetele de corupție, unde i se pregătește, de altfel, o revenire în glorie.
11.12
***
Mi se reproșează uneori că nu scriu cu aceeași frecvență și despre PSD. Un prim motiv ar fi o lipsă aproape totală de interes pentru formațiuni și mișcări de stânga. Singura mea așteptare pozitivă de la asemenea entități este să-și urmeze cu oarecare moderație agenda fundamental eronată. Și doar în speranța ca daunele să nu devină iremediabile. Pentru a emite orice alte pretenții, ar trebui să le împărtășesc măcar parțial utopismul în raportarea la realitate, cel puțin atunci când vorbim despre persoane care își asumă onest, și nu oportunist, covingeri de stânga. Distincție care li s-a aplicat foarte rar, de altfel, conducerilor PSD din trecut, la fel ca și în prezent.
Înșiși liderii social-democrați și-au caracterizat uneori guvernările ca înclinând spre dreapta, poate cel mai relevant exemplu fiind chiar al unui fost premier, Victor Ponta, convertit între timp la suveranism pentru o ultimă tentativă frauduloasă de impersonare a unui politician cu principii. Percepția de ambiguitate ideologică dispare, în schimb, dacă mergem pe firul istoriei sale controversate până la origini, acolo unde ni se dezvăluie în toată splendoarea relația filială cu partidul comunist. Nu întâmplător, PSD a fost și rămâne formațiunea cu cel mai ridicat grad de continuitate față de regimul ceaușist, chiar și în ciuda concurenței tot mai acerbe din partea AUR și a clonelor sale.
Un al doilea motiv pentru care nu-i acord un plus de atenție în scris este că mi se pare o țintă cu totul facilă. Diatribele împotriva personajelor negative de serviciu nu-mi oferă prea multă satisfacție intelectuală. Îmi imaginez că observația este valabilă și pentru cei cărora li se reproșează cu virulență producția redusă de postări împotriva lui Vladimir Putin și a intervenției ruse în Ucraina. Mai ales dacă nu judecă totul doar pe criteriul politicii, oricât de condamnabile, în care s-a afundat de peste un secol țara lui Dostoievski, Leontiev, Șestov sau Florovsky, Leskov, Rahmaninov, Homiakov sau Rozanov etc etc. Sau atunci când detractorii nu ratează nicio oportunitate de a-și profera servitutea ideologică față de civilizația occidentală, uzurpatoare a celei greco-romane, cu țintă indirectă și spre restul culturilor așezate pe fundamente teologice corecte, ortodoxe.
Un al treilea (și ultim) motiv ar fi că nu mi-am asumat niciodată responsabilitatea de a influența opinia publică într-o direcție sau alta. Și nici nu mi-am construit mijloacele de a o face. M-am exprimat doar pe blogul personal, a cărui audiență nu am căutat niciodată să o extind prin intermediul altor platforme, ba chiar am preferat să mi-o limitez după o perioadă inițială de vizibilitate, urmată de unele lungi de pauză. Există destule persoane mai îndreptățite să aspire la un asemenea rol în spațiul public și considerabil mai multe care o fac oricum chiar fără să fi demonstrat vreodată calitățile necesare.
08.12
***
Se întâmplă rar în România ca alegerile să fie tranșate pe criterii relevante în raport cu tipul scrutinului. Tocmai de aceea se cuvine a saluta rezultatul votului pentru primăria capitalei. Bucureștenii au ales în sfârșit un primar general care i-a convins prin performanța administrativă și nu prin trucuri de imagine. Jocurile politice nu i-au mai blocat candidatura și nici periclitat victoria cu totul justificată. În condiții normale, scorul ar fi trebuit să înregistreze proporții și mai categorice în favoarea lui Ciprian Ciucu, pe modelul alegerilor din sectorul pe care l-a condus până în prezent. Ba chiar transferul său la conducerea întregii capitale ar fi trebuit să aibă loc încă de anul trecut, când doar inepția conducerii PNL de atunci i-a blocat ascensiunea.
De altfel, victoria îi aparține integral noului primar general. Nu este meritul echipei de campanie, care a judecat greșit anumite momente strategice, a fost incapabilă să corecteze puținele slăbiciuni ale candidatului și, în general, a produs materiale de comunicare ce nu pot fi catalogate decât ca mediocre. Nu este în niciun caz meritul partidului, a cărui vulnerabilitate constantă din 2016 încoace a reprezentat-o tocmai filiala București, ce nu s-a putut mobiliza unitar nici de această dată în sprijinul propriului candidat. Măsura reală a forței sale a fost dată de candidatura lui Sebastian Buduja și nu de cea a lui Ciprian Ciucu, pe care o grupare influentă a încercat chiar să o blocheze. Nici măcar conducerea centrală a PNL n-ar trebui să-și aroge merite deosebite, din moment ce prestația sa la vârful guvernului este mai probabil să-l fi privat de câteva procente în plus.
Ilie Bolojan a eșuat să livreze reformele așteptate de public din partea unui politician cu reputație de administrator eficient. Timpul rămas până la rocada cu PSD nu-i mai permite nicio amânare. În caz contrar, scenariul de tip Emil Boc pentru restul carierei sale politice se conturează drept cel mai plauzibil. Pe lângă incapacitatea de a reduce cheltuielile statului, actuala guvernare continuă să adopte măsuri care nu oferă nicio perspectivă de creștere, ba chiar înregistrează efecte contrare celor intenționate. Percepția creată este de regres, și nici măcar de stagnare, în relație cu nivelul de trai, așa cum a confirmat-o însuși președintele Nicușor Dan. Nu în ultimul rând, Ciprian Ciucu a câștigat alegerile și împotriva voinței fostui primar general. După o serie de competiții electorale dominate tocmai datorită inteligenței strategice superioare, Nicușor Dan nu doar că și-a supraevaluat influența mizând pe un politician subperformant, dar s-a și expus la verdicte de ilegalitate pentru o candidatură cu șanse minime de reușită. Ar fi cu siguranță momentul ca Nicușor Dan să se concentreze pe prerogativele sale de președinte, precum contestarea legii Vexler, una dintre primele inițiative salutare ale administrației pe care o conduce. De remarcat și noua strategie de apărare care, fără a fi ireproșabilă, probează totuși o perspectivă mai realistă asupra scenei internaționale și un conținut actualizat la transformările emergente.
08.12
