N-am fost interesat să descopăr originile locale ale expresiei „claritate morală”, dar n-aș fi avut cum să nu observ cine și-o asumă mai zgomotos în spațiul public, oricât m-aș fi pus la adăpost de vocile cele mai stridente pe rețelele sociale. La fel cum n-aș fi putut să nu remarc și că este invocată cu tot mai puțină „claritate epistemică”, de parcă evoluția celor două ar fi invers proporțională în discursul opinenților.
Cea mai recentă postare ajunsă în feedul personal se prezintă ca o însăilare de informații trunchiate și speculații forțate care l-ar face invidios și pe Andrei Caramitru. Cu atât mai mult cu cât își propune să elucideze dinamica internă a politicii americane din perspectiva implicațiilor sale externe, un reflex comun pentru comentatorii autohtoni cu o cunoaștere superficială a contextului de peste ocean.
Analiza nu se distinge atât prin gradul de falsitate, cu doar o idee mai inadecvată decât intervențiile autorului pe teme de politică internă, cât prin fundamentarea afirmațiilor pe o documentare precară a subiectului, nu tocmai demnă pentru un cadru universitar cu o statură academică respectabilă. Chiar dacă nu presupune un nivel de sofisticare intelectuală echivalent studiului de manuscrise medievale, interpretarea actualității necesită măcar un efort constant de informare din surse publice, mai ales când lipsește și tipul de afiliere instituțională care permite accesul la informații privilegiate.
Până la examinarea punctelor de vedere exprimate, cel puțin la fel de vulnerabile dintr-o perspectivă critică, atenția se oprește asupra erorilor care îi expun pregătirea deficitară pe tema în discuție. Confuzia la adresa unor detalii elementare, precum condițiile de candidatură la președinția Statelor Unite, este poate cea mai sugestivă. Noroc cu formularea, intenționată sau nu, care îi pune la dispoziție o ieșire onorabilă dintr-o situație altfel penibilă, de tipul celor la care își expune frecvent cititorii, tot mai familiarizați cu jonglerii ideologice, verdicte contradictorii și reevaluări de persoane.
Și pentru că nu putea să lipsească o concluzie, asezonată cu noi indicații suverane pentru cei mai puternici lideri ai momentului, întreaga analiză converge spre teoriile favorite (deloc întâmplător și cele mai limitate), al căror grad de complexitate este mai caracteristic basmelor pentru copiii de până la zece ani. Cum altfel poate fi catalogată o grilă de interpretare care împarte actorii politici între extremele pro și antioccidental, fără să permită vreo nuanță în privința atitudinii față de niște blocuri imaginare, despre care se pretinde că ar secționa întreaga scenă internațională în două părți compacte?
17.11
***
Sincronismul elitei recente a condamnat scena culturală internă la o reprezentație perpetuă a imitației. Majoritatea expresiilor intelectuale sau artistice contemporane se prezintă ca reproduceri palide după modele alogene. Puținele elemente de originalitate reflectă mai degrabă efectele secundare ale unei anumite impotențe în realizarea de copii fidele. Nu întâmplător obiectivul glorificat al recunoașterii internaționale este atins cu raritate.
Excepțiile sunt atât de limitate și cantitativ, dar și din perspectiva influenței pe care o exercită, încât nu pot fi catalogate ca reprezentative pentru o cultură preponderent mimetică. Mimetică în raport cu modele externe, și nu locale așa cum este cazul acelor culturi naționale pe care le urmărește cu religiozitate mediul intelectual și artistic românesc. Rezultatul este caracterizat aproape invariabil printr-o lipsă crasă de autenticitate, chiar și în rarele instanțe când își propune să revendice motive tradiționale, din moment ce nu-și conferă și libertatea de a inova formate.
Plagiatul nu se regăsește numai în doctoratele politicenilor. Fabricile de diplome sunt expresia cea mai rudimentară a unui fenomen generalizat. Plagiatorii onești nu se diferențiază decât prin cultul profan al ghilimelelor. Pentru că nu poate fi descrisă altfel o contribuție personală care se rezumă la cuvintele de legătură dintre citate. Singura competență pe care o probează este cea în respectarea formală a regulilor academice, la rândul lor importate din veneratele surse occidentale. Restul e numai talent irosit pe efortul de a-și încadra opera într-o grilă ideologică naturalizată.
12.11
***
Orice consultant cu oarecare experiență știe că tineretul urban cu studii superioare reprezintă categoria socială cea mai predispusă la manipulare într-un context electoral. Tot ce ai nevoie este să generezi o mișcare asociată unor cauze la modă, să lansezi trenduri în social media cu potențial de viralizare, să plătești adeziunea unor influenceri pentru un stimulent inițial după care să urmărești cum se propagă cu participarea voluntară a oportuniștilor ce se alipesc la fiecare campanie de succes.
Nu mulți o vor și recunoaște, însă, din cauza riscurilor (nu doar) profesionale pe care le implică devoalarea unuia dintre principalele mituri din orice democrație modernă. Generație după generație de votanți își proiectează aspirațiile în relație cu ascensiunea unei noi clase politice. Schimbarea în sine este absolutizată, fără să i se evalueze cu realism și conținutul, iar tinerii sunt glorificați ca principala forță transformatoare a societății, atât timp cât subscriu la agenda universală a progresismului.
Nimic din afirmațiile de mai sus nu comportă vreun grad ridicat de originalitate. Totul a fost deja argumentat în termeni irefutabili de gânditori conservatori din toate etapele dezvoltării sistemelor democratice. Un comentariu mai rar întâlnit ar fi că rețeta poate fi aplicată și de cealaltă parte a spectrului politic, însă cu un impact mai redus și numai atunci când o favorizează conjunctura. Cercetările sociologice arată un nivel peste estimările standard de adeziune a tinerilor și la mișcările noi de dreapta, suficient uneori pentru a face diferența în cazul rezultatelor strânse.
Nu este neapărat și cazul României, unde comunicarea partidelor suveraniste exploatează un registru stilistic cringe, pentru a folosi un termen deja expirat în online, prin care își limitează accesul la generațiile tinere. Scenetele cu Ștefan cel Mare nu reflectă tocmai cea mai inspirată strategie de a-și crește atractivitatea în rândul grupelor inferioare de vârstă. Așa cum nici discursul naționalist de filiație interbelică nu poate rezona cu o generație care nu visează decât la vacanțe în afara granițelor.
Conform ultimelor sondaje, lecția pare să fi fost învățată mai bine de noua stângă, care s-ar poziționa pe locul secund în ierarhia opțiunilor de vot pe intervalul 18-29, în timp ce pe nicio altă categorie n-ar depăși 1%. Contrastul n-ar putea fi mai izbitor. La fel și superficialitatea ofertei pe care o promovează, modelată pe naivitatea electoratului țintă, victima predilectă a utopiilor politice din orice timp și spațiu.
Victoria lui Zohran Mamdani a trezit interes și în bula locală de stânga. Poate cele mai amuzante reacții se prezintă sub forma unor tentative de edulcorare a propriei orientări ideologice. În procesul de a-l face mai frecventabil unei societăți pentru care anumite titulaturi își păstrează conotațiile negative pe fondul rolului nefast din istoria națională, apologeții locali ai primarului din New York încearcă să-i desprindă până și etichetele pe care și le-a asumat el însuși. Aceleași persoane care se ocupă cu discreditarea adversarilor prin atribuirea de calificative infamante sunt acum în postura de a respinge același tip de atacuri la adresa propriului idol. Cei pentru care fiecare opinent conservator este un fascist ascuns după o retorică duplicitară încearcă acum să demonstreze că afilierea comunistă a lui Zohran Mamdani nu ar fi reală. Nu pot decât să le urez același succes pe care l-a avut și tabăra opusă în a se delimita de asocierea forțată cu regimul Putin.
10.11
