Theodor Paleologu nu s-a putut abține să intervină și în apărarea lui Silviu Vexler după scandalul grotesc din Parlament. Nu știu să existe un conservator mai devotat în a lustrui pantofii progresiștilor, mai ales atunci când se împotmolesc în noroiul suveranist, cu atitudinea beizadelei care și-a murdărit hainele de firmă. Fostul ministru este poate și singurul care merită într-adevăr titulatura de salvator, măcar pentru cum se mobilizează în ajutorul pretinșilor adversari de idei, altfel parteneri consecvenți de cauze politice, ori de câte ori se afundă într-o mlaștină de creație proprie. Schimbarea etichetelor prin care se definește ideologic pare să fi rămas doar o restanță mult amânată.

Nu am sesizat până în prezent să formuleze vreun comentator al fenomenului Georgescu o concluzie evidentă, nici măcar pe fondul sondajelor care atestă creșterea popularității sale și în mediul urban, și anume că traversăm cel mai potrivit moment din istoria recentă pentru lansarea unui proiect monarhist. Argumentele sunt multiple și răspund în aceeași măsură aspirației unei părți semnificative a publicului spre o figură paternală (în cazul regretabil al unora chiar paternalistă), cât și crizei de legitimitate a instituțiilor reprezentative pentru regimul postcomunist (în continuarea păcatului originar al fesenismului).

Scriam într-o postare recentă despre apetența pentru conspiraționism a scenei politice. Un fenomen cu evoluție similară este și voluptatea pentru critică a protagoniștilor autohtoni. Tendința rămâne contestabilă chiar și atunci când opinenții probează o oarecare integritate. Și asta pentru că nu îi mai satisface doar să pună oglinda în fața adversarilor. Desenează peste reflexie în tușe tot mai groase până când portretul devine o caricatură, iar măzgălelile care le desăvârșesc opera anulează orice corespondență cu realitatea. Fiecare comentariu marchează un periplu de la hiperrealism spre un suprarealism cu nuanțe grotești.

N-am fost interesat să descopăr originile locale ale expresiei „claritate morală”, dar n-aș fi avut cum să nu observ cine și-o asumă mai zgomotos în spațiul public, oricât m-aș fi pus la adăpost de vocile cele mai stridente pe rețelele sociale. La fel cum n-aș fi putut să nu remarc și că este invocată cu tot mai puțină „claritate epistemică”, de parcă evoluția celor două ar fi invers proporțională în discursul opinenților.

Am lucrat în numeroase țări, ca parte din echipe de campanie implicate în majoritatea tipurilor de alegeri, dar mi-ar fi greu să identific o legislație electorală mai ineptă decât în România, cu toate excentricitățile întâlnite prin diverse colțuri ale lumii. Argumentele sunt cunoscute, nu ar mai avea niciun sens să le reiau aici, iar opinia de mai sus aproape unanimă în societate. Cu toate acestea, vom avea parte de încă niște alegeri care se vor desfășura după aceleași reguli aberante. Și nici materialele de campanie care au început să circule nu atenuează impresia dezolantă.

Foștii colegi ai Elenei Udrea, din fericire nu și de penitenciar, au sesizat oportunitatea unui partid conservator și s-au apucat de trasat directive, într-un nou acces de mimetism față de idolii de la Bruxelles. Discursul îl cunoaștem deja la virgulă, din vremurile în care erau teleportați pe funcții de prim rang în statul român fără să-și câștige locul prin vreo performanță remarcabilă în plan electoral și, deci, fără legimitatea necesară mult clamatei reconfigurări a spectrului partinic. Nicio surpriză că firavele inițiative de reformă au sfârșit la fel ca meteoricele lor cariere, după un parcurs minat de compromisuri ridicole care le-au discreditat iremediabil și le-au aruncat în derizoriu. Mai dramatic pentru scena publică decât eșecul lor patetic, un capitol secundar din istoria scandaloasă a unui regim infam, ar fi să li se ofere din nou tribune de la care să-și intoneze partitura jalnică de victime ale sistemului.

Într-un mesaj către susținătorii săi, Crin Antonescu scria recent despre nevoia de reprezentare a publicului conservator pe fondul unei necesare și inevitabile reconfigurări a scenei politice. În formularea sa, fostul candidat la președinție enunța ca prioritate „să decidem dacă, în fața ofensivei neomarxiste și globaliste, abandonăm – cum s-a făcut de ani buni – reprezentarea dreptei conservatoare în seama AUR. Cu alte cuvinte, să decidem dacă este cazul ca, măcar acum, prin transformarea unui partid existent sau prin apariția unuia nou, să avem o exprimare democratică solidă, coerentă doctrinar și comportamental a dreptei autentice (și nu a etichetei asumate fraudulos de globaliștii neomarxiști din USR și PNL)”. Nu este singura voce sonoră care vorbește despre necesitatea de a direcționa electoratul de profil spre un vehicul politic nou sau cel puțin înnoit. Între timp au fost anunțate și două astfel de inițiative ce își propun să atragă alegătorii care nu se mai regăsesc în oferta partidelor suveraniste din Parlament, asta dacă au făcut-o vreodată, și care s-au văzut din nou obligați să voteze pentru un candidat de orientare diferită. Problema rezidă în faptul că, așa cum sunt configurate în prezent, cele două proiecte nu prezintă vreo garanție nici din perspectivă doctrinară și nici electorală, lansarea acestora fiind întâmpinată mai degrabă cu apatie în spațiul mediatic.

Patru obiective pentru debutul mandatului

Se discută insistent în aceste zile, de la tribune cu audiență mai amplă și în termeni mai expliciți decât în trecut, despre maniheismul participanților la dezbaterea politică. Radicalismul celor două tabere care se confruntă în turul secund al scrutinului prezidențial este denunțat în mod repetat de voci active în sfere diverse ale spațiului public. Seria de reacții critice ale unor personalități mediatice care s-au văzut somate să-și declare opțiunile electorale demonstrează un oarecare progres în receptarea și înțelegerea mecanismelor propagandistice. Avem de-a face cu poate singura urmare pozitivă a unuia dintre cele mai jenante episoade din istoria democratică a continentului. Repetarea alegerilor prezidențiale a spulberat orice iluzie ar mai fi putut exista în societate cu privire la modul în care funcționează aparatul de stat. Conflictele dintre centrele de putere au întotdeauna drept consecință o transparentizare suplimentară a rețelelor de influență prin care își exercită controlul asupra organismului social. Fiecare analiză a competiției politice ar trebui să vorbească despre sisteme la plural și să le prezinte într-o stare de concurență.

„Cordonul sanitar” anunțat de partidele mainstream nu face decât să impulsioneze mișcările antiestablishment și să le crediteze teoriile cu privire la tendința de coalizare a entităților asociate sistemului împotriva alternativelor care le amenință poziția dominantă pe scena politică. Istoricul electoral al statelor în care a fost aplicată strategia de izolare a formațiunilor antisistem denotă că victimizarea atrage un plus de simpatie și chiar de legitimitate pentru mișcările de profil în confruntarea percepută ca inegală cu reprezentanții forței discreționare a statului.

Fiecare criză politică atrage după sine un spectacol dezolant pus în scenă de vocile cele mai sonore ale spațiului mediatic. Contorsionismul opinenților întrece cu brio virtuozitatea celor mai flexibili artiști de circ. Termenul de expirare a opiniilor exprimate public scade direct proporțional cu gradul de excentricitate. Orice eveniment controversat poate reprezenta un pretext suficient pentru o repoziționare dramatică. Argumentele nu se epuizează niciodată. Doar își schimbă direcția în funcție de pretinsele exigențe ale momentului. Protagoniștii dezbaterilor sunt loviți de revelații succesive care alimentează o permanentă reformulare a discursului.

Instituțiile de forță ar face bine să-și amintească truismul din titlu înainte de a provoca și alte daune unui sistem democratic oricum vulnerabil în punctele esențiale. Modul în care autoritățile române au gestionat scrutinul prezidențial ar fi descalificant și pentru o democrație aflată la primul exercițiu de profil. Fracturile sociale provocate de intervențiile tardive în procesul electoral riscă să atingă magnitudinea celor din primul deceniu al tranziției postcomuniste. Statul român a trecut peste noapte de la pasivitate la exces de zel în fața unei amenințări pe care a identificat-o cu întârziere și a contracarat-o cu precipitare. Decizia CCR a fost întâmpinată cu o senzație de ușurare pe culoarele puterii deși are potențialul de a provoca noi palpitații în viitorul apropiat.