Scriam într-o postare recentă despre apetența pentru conspiraționism a scenei politice. Un fenomen cu evoluție similară este și voluptatea pentru critică a protagoniștilor autohtoni. Tendința rămâne contestabilă chiar și atunci când opinenții probează o oarecare integritate. Și asta pentru că nu îi mai satisface doar să pună oglinda în fața adversarilor. Desenează peste reflexie în tușe tot mai groase până când portretul devine o caricatură, iar măzgălelile care le desăvârșesc opera anulează orice corespondență cu realitatea. Fiecare comentariu marchează un periplu de la hiperrealism spre un suprarealism cu nuanțe grotești.
Ambele fenomene evidențiază abandonarea oricărui simț al măsurii în raportarea la restul actorilor publici. Scrutinul în desfășurare se profilează ca un exemplu concludent. Discursul participanților s-a degradat treptat cu fiecare săptămână, de unde și singura consecință pozitivă a înjumătățirii perioadei de campanie. Fiecare zi în plus ar fi însemnat o nouă oportunitate pentru încă o ieșire în decor a suspecților de serviciu. Partidele care au coborât cel mai jos ștacheta au fost, ca de obicei, AUR și USR. Greu de stabilit un clasament și între cele două pentru decernarea titlului. Tot ce pot să le doresc este ca la vot să nu ocupe niciunul primul loc. Campaniile pe care le-au desfășurat au fost pe măsura candidaților.
Devine o raritate să descoperi în comunicarea electorală a suveraniștilor și altceva decât o serie interminabilă de atacuri. Mesajele pe care le emit continuă să se degradeze pe fondul competiției pentru atenția unui public resentimentar. Concurența dintre entitățile cu orientare similară degenerează cel mai adesea în radicalizare. Competitorii plusează în tentativa de a-și reface credibiliatea subminată de acuzațiile de trădare ale propriilor detractori. Fiecare aspirant care își arogă statutul de adevărat lider al mișcării îi cataloghează pe restul drept uzurpatori cu o agendă ocultă. Răfuielile interne ating de multe ori note mai joase chiar și decât scandalurile cu adversarii convenționali.
La antipozii (doar) ideologici, USR se manifestă în continuare revanșard față de electoratul care l-a abandonat. Salvatorii își arogă roluri providențiale în care nu sunt recunoscuți ca atare și de public. Tot felul de eroi închipuiți ne invadează feedurile cu relatări ale faptelor de vitejie din lupta cu sistemul. Un sistem pe care nu ezită să-l exploateze în beneficiu propriu cu fiecare oportunitate. Preocuparea USR se rezumă adeseori la popularea acelorași structuri cu persoane din anturajul propriu. Reformele sunt lăsate în așteptare.
Discursul lui Cătălin Drulă nu a făcut excepție. Vârfurile de audiență au fost atinse cu jignirile la adresa contracandidaților. Fostul lider al partidului nu-și poate ascunde antipatia nici față de electoratul care l-a deviat în trecut din traseul spre Cotroceni. Atitudinea sa este caracteristică pentru mare parte dintre figurile reprezentative ale partidului și, în general, pentru categoria socială din care provin. Genul de persoane care se consideră îndreptățite să decidă și pentru alții în virtutea unor pretinse calități superioare. A căror implicare personală în politică o văd ca pe o favoare acordată votanților, un privilegiu care ar trebui să le inspire recunoștință și chiar loialitate deplină.
Sugestivă a fost și reacția de consternare a lui Clotilde Armand la ambuscada cu strigături a lui Marian Ceaușescu. După ce și-a dedicat cei patru ani de mandat preocupării exclusive pentru delațiuni la adresa fostei administrații pesediste, un verdict de incompatibilitate o plasează în tagma celor de care s-a delimitat întreaga carieră. Poate deloc întâmplător, cel mai agresiv agent electoral al lui Cătălin Drulă este un alt userist cu probleme în justiție. Vlad Voiculescu nu doar că a forțat în mod repetat limitele funcției sale de la Cotroceni, dar și-a atras și angajatorul, pe care se presupune că îl consiliază, în noi încălcări ale prerogativelor constituționale. (Apropo, problematic este ce a făcut deja președintele, și nu ce ar putea face dacă și-ar comunica suspiciunile cu privire la candidați și „mafia imobiliară”, de preferință chiar instituțiilor competente.) Și totul pentru a respinge strategia votului util de care însuși Nicușor Dan a abuzat în toate competițiile electorale din 2020 încoace, când și-a depășit în premieră statutul de candidat de nișă. Indiferent ce surprize mai poate aduce ultima zi de campanie, impresia pe care o lasă nu poate fi decât jalnică. Iar consecințele vor fi decontate în primul rând de aceia care tot încearcă să ne convingă de ascendentul lor moral.
04.11
***
Încă un impostor din sferele înalte ale clasei politice a fost deconspirat printr-o anchetă de presă. Ar fi previzibil să nu fie nici ultimul. Știm că politica a reprezentat mereu un refugiu pentru ambițioșii fără merite profesionale deosebite, fiind singurul mediu în care oricine poate să-și procure o a doua șansă la o carieră, oricât de modestă i-ar fi educația sau de restrânsă experiența în câmpul muncii. N-ar trebui să mai suprindă pe nimeni biografiile confecționate fraudulos, inclusiv în dreptul partidelor de tip CV, unde criteriile inițiale de recrutare au fost înlocuite treptat cu simpla adeziune la „valorile europene”. O noțiune vagă, lipsită de orice definiție precisă, numai bună de instrumentalizat în jocurile interne de putere. N-ar mai avea niciun rost să aducem în discuție și criteriile de promovare, vorbind despre un partid capturat de o haită hămesită după onoruri publice și finanțări din bugetul statului.
Dezamăgirile provocate de USR, la pachet cu siamezii de la REPER, ca formațiuni de care și-a legat în trecut speranțele publicul reformist de orientări doctrinare variate, sunt întâmpinate adeseori cu apelul la crearea de noi alternative. Din ce în ce mai vlăguite, ce-i drept, dar capabile încă să provoace ecouri în contexte electorale, chiar și pe fondul pesimismului cauzat de abjecția în care s-au afundat cele două partide, doar ultimele dintr-un șir lung de experimente ratate. Deși și-a pierdut capacitatea de a se entuziasma politic, odată cu naivitatea de a se raporta la noutate ca la un criteriu suficient pentru schimbare, publicul reformist continuă să exploreze alternativele de vot, iar piața răspunde prin suplimentarea ofertei cu alte proiecte menite să ocupe culoarele eliberate. A început cu AUR în 2020, spre care s-a deplasat o parte consistentă a electoratului antisistem care votase USR, pentru a continua cu o serie de candidaturi independente ce s-ar putea coagula într-un pol de stânga până la următoarele alegeri legislative.
Partidul lui George Simion și-a probat de la început limitele în a capta votul electoratului reformist de înclinație conservatoare, pentru ca evoluția spre o formă actualizată (și deci abrutizată) de naționalism interbelic să-l despartă complet de o secțiune considerabilă a publicului său potențial. Unde mai pui că în cocktailul ideologic al principalei formațiuni de opoziție a fost adăugată și moștenirea inamicului proverbial al dreptei, odată cu integrarea a tot felul de structuri care au supraviețuit regimului de până în 1989.
Dacă AUR încearcă să exploateze nostalgia unei părți a electoratului în vârstă pentru trecutul comunist, SENS își propune să revendice simpatia publicului tânăr pentru socialismul hipsteresc. Era de așteptat ca nici spațiul autohton, în mimetismul lui generalizat, să nu facă excepție de la regula intersecției extremelor. Coincidențele se extind și la nivel de mesaj unde se constată și alte suprapuneri între cele două formațiuni, platformele suveraniștilor reușind, spre exemplu, să integreze cu naturalețe o campanie de sprijin pentru Ana Ciceală. Tipologia revoluționarului care se luptă cu sistemul corupt reprezentat de puternicii zilei se bucură de aceeași rezonanță la ambele margini ale spectrului ideologic. Chiar și biografiile personajelor care își asumă rolul ilustrează adeseori un set de însușiri similare.
Compromiterea actorilor politici noi pare o fatalitate pentru oricine a traversat deja măcar unul dintre valurile de înnoire a scenei partinice. Comentariile la adresa incidentelor de factură înrudită se rezumă cel mai adesea la clasa politică și nu reușesc să devoaleze anvergura fenomenului care a cuprins secțiuni mai largi din societate. Politica nu este nici pe departe singurul domeniu în care prosperă tot felul de impostori cu biografii cosmetizate. Dacă trendurile culturale pot fi schimbate mai greu, în special atunci când reflectă aspirația gregară spre „o țară ca afară”, fenomenul ar putea fi limitat măcar prin reformarea acelor componente ale regimului democratic ce încurajează comportamentele frauduloase. Primul pas într-o asemenea direcție nu poate viza decât fondarea unor noi vehicule politice după un model gândit să corecteze vulnerabilitățile sistemice.
Un partid alcătuit după asemenea principii ar trebui să funcționeze în primul rând ca o școală menită să completeze nu doar educația membrilor, ci și a publicului căruia i se adresează. Performanța candidaților va depinde și de modul în care va fi structurată intern formațiunea, în așa fel încât accentul să cadă pe implementarea unor mecanisme corecte de selecție și promovare. Partidul ar trebui să faciliteze pregătirea și ascensiunea unor persoane în funcții din care să poată iniția un proces de reconfigurare a arhitecturii instituționale. Nu în ultimul rând, obiectivele sale electorale ar trebui calibrate la posibilitățile reale din fiecare etapă de existență pentru a evita compromisurile de tipul completării listelor electorale cu orice persoane disponibile.
30.11
***
A devenit o sarcină aproape imposibilă să identifici vreun actor politic sau comentator al fluxurilor de știri care nu recurge la speculații lipsite de acoperire pentru a-și susține poziția. Conspiraționismul se încadrează printre fenomenele caracteristice mișcărilor periferice care s-au impus recent ca dominante în dezbaterea publică. O demonstrează până și simpla trecere în revistă a reacțiilor la principalele subiecte de presă din săptămâna care se încheie. Demiterea lui Ludovic Orban din administrația prezidențială, angajarea „cumnatei lui Drulă” sau publicarea sondajelor pentru alegerile din capitală au beneficiat de un tratament similar în spațiul public, fiind întâmpinate cu teorii concurente de ambele jumătăți ale spectrului politic.
Plecarea de la Cotroceni a unuia dintre cei mai longevivi colaboratori ai lui Nicușor Dan a fost interpretată atât ca o mișcare a serviciilor de informații împotriva unui politician pe care l-ar considera incomod, cât și ca un complot al celor doi eroi de „telenovelă” pentru a submina autoritatea premierului Ilie Bolojan în cadrul propriei formațiuni. Iar asta deși nu pare a se încadra nici pe departe în categoria evenimentelor care să reclame vreo altă explicație decât cea mai banală a unor divergențe amplificate de inadecvarea protagoniștilor la rigorile funcțiilor pe care le dețin.
Episodul sinecurii useriste a beneficiat la rândul lui de interpretări contradictorii menite să deplaseze costurile de imagine dintr-o tabără în cealaltă și, bineînțeles, să puncteze electoral în perspectiva scrutinului din 7 decembrie. Așa s-a ajuns ca voci din USR să-și acuze însăși partenerii de guvernare pentru întinderea unei capcane menite să le afecteze șansele la câștigarea primăriei capitalei.
Și cum totul converge în această perioadă spre alegerile din București, rezultatele celor mai recente sondaje au fost denunțate la rândul lor ca tentative de manipulare a votului. Tot cei din USR au lansat acuzațiile cele mai grave, cu aceeași indolență în formularea argumentelor de parcă și-ar fi recrutat electoratul numai dintre amatorii de literatură fantasy. Salvatorii continuă să aplice o strategie de victimizare în raport cu „sistemul” și extensiile sale partinice, preluată de AUR și dusă complet în derizoriu de clonele sale abjecte.
Dincolo de degradarea discursului public, un fenomen generalizat care a condus la prăbușirea oricăror standarde deontologice, recunoscut ca atare de orice observator cu bun simț al actualității, o cauză majoră a evoluțiilor prezente ar putea fi identificată și în opacitatea celor mai controversate sectoare ale statului român. Dacă influența unei mode care a curprins întreg spațiul euroatlantic nu poate fi combătută integral doar cu mijloace instituționale, transparentizarea activității serviciilor de informații și, mai ales, a interacțiunilor acestora cu mediul politic ar fi trebuit să reprezinte o prioritate a regimului de la Cotroceni.
Mișcările de până în acest moment nu oferă, însă, prea multe pretexte de optimism. Pe lângă temporizarea procesului de numire a noilor conduceri, Nicușor Dan se arată interesat chiar să extindă din nou aria de acoperire a serviciilor, prin reintroducerea lor în activități din care au fost extirpate pe considerente de încălcare a normelor constituționale. Fără a cădea sub seducția conspiraționismului, întreaga activitate curentă a președintelui pare subsumată obiectivului singular de a tranșa și următoarele competiții electorale după propria voință, fie prin blocarea ascensiunii unor candidați, reflexie a obsesiilor personale, fie prin consolidarea controlului său asupra anumitor ramuri ale statului.
23.11
