„PSD este de vină” continuă să fie refrenul preferat al guvernanților demiși. O afirmație care probează un grad ridicat de veridicitate în majoritatea situațiilor în care este pronunțată, dar care reflectă în aceeași măsură și incompetența acuzatorilor de a depăși măcar obstacolul pe care îl cunosc. Episodul cu stânca și dâmbul este simptomatic pentru cum lucrează salvatorii închipuiți – aruncă în aer ce se vede la suprafață fără să-i preocupe efectele din profunzime. Temele care le trezesc interesul sunt filtrate pe criteriul unei potențiale transformări în subiecte de presă. Reprezentanții USR afișează cu precădere reflexe de influenceri pe burta goală. Ziua lor de muncă începe și se termină odată cu pornirea și închiderea filmării. Tot ce se petrece între aceste momente nu pare să le mai suscite interesul odată ce și-au pierdut capacitatea să identifice vreun beneficiu în absența expunerii mediatice. Chiar și la capătul unor crize pentru declanșarea cărora au partea lor de responsabilitate ca miniștri în funcție. Și pe care le vor deconta la suprapreț ca urmare a unor prestații hilare.
Trebuie să-i recunoaștem totuși Dianei Buzoianu calitatea de a cultiva aparențele cu o abilitate superioară colegilor de cabinet. Greu de calificat entuziasmul segmentului educat al electoratului pentru prezența la conducerea Mediului a unei persoane specializate în protecția datelor. Despre Radu Miruță, în schimb, nu cred să-și fi făcut cineva vreo iluzie de la prima apariție publică. Slalomul prin ministere pentru care nu a probat încă vreo competență remarcabilă își consumă efectele în văzul tuturor. Numai Oana Țoiu, „antreprenorul social” de la conducerea diplomației, scapă în sfârșit de o criză guvernamentală fără daune majore de imagine. Dar nu pentru vreun merit deosebit în exercitarea funcției, ci pentru că s-a întâmplat să nu contamineze și zona sa de acoperire. Nu e timpul pierdut totuși să intervină cu grația obișnuită în sprijinul tovarășilor bătuți de soartă. Dacă asta este tot ce a putut să producă mai bun un partid care se dorește a reprezenta elita societății înseamnă că am decăzut sub cele mai joase standarde enunțate de cele mai pesimiste casandre.
Apropo de profeți și avertismentele lor mereu ignorate, aștept cu interes momentul când guvernanții vor anticipa o problemă și vor interveni preventiv. Când vor reacționa prompt la declanșarea crizelor pe baza unor strategii gândite din timp. Când vor implementa planuri elaborate de cei mai buni specialiști pe care și-au permis să-i contracteze. Când își vor asuma o parte din vină și ne vor prezenta scuzele, alături de garanții că nu vor mai fi luați prin surprindere. Când nu vor mai avea tupeul să invoce „moștenirea grea” după ce au petrecut ani întregi la conducerea unor instituții fără să-și fi pus măcar problema să adreseze vulnerabilități sistemice. După ce au ignorat riscuri structurale în favoarea unor priorități ierarhizate doar pe criteriul avantajelor personale. După ce au eșuat să gestioneze eficient până și cele mai benigne provocări din cadrul sectoarelor pe care le administrează. După ce și-au consumat energia (în abundență) și priceperea (în deficit) pe tot felul de mize politice minore. După ce au irosit resursele statului pe confruntări partinice fără nicio finalitate pozitivă la nivelul societății și așa mai departe.
Cu un război la graniță, care ne invadează treptat spațiul aviatic, maritim și, mai ales, mediatic, poate că ar fi cazul să-și adreseze totuși întrebarea ce mai caută în politică. Dacă nu sunt în stare să învingă nici măcar niște adversari de talia PSD și a tentaculelor sale instituționale, ce vor face când se vor confrunta cu armatele și serviciile de informații ale unor state inamice? Cu riscul de a suna dramatic, cum ne vor proteja de impactul operațiunilor tot mai sofisticate care vizează România, la pachet cu celelalte membre ale organizațiilor internaționale din care face parte? Pretextul cu extrema dreaptă nu poate suplini la nesfârșit absența oricăror argumente de natură constructivă. Și totuși cât de infatuat să fii pentru a pune în pericol o întreagă țară ca să-ți păstrezi mașina cu șofer la scară și zborurile cu avioane private? Ca să te plimbi cu jurnaliștii după tine prin lume și să-ți aranjezi interviuri la CNN? Cât de invizibil să fi fost în viața personală ca să te agăți cu disperare de funcții pentru a compensa lipsa trecută de atenție? Cât de ratat profesional să nu concepi a renunța la privilegiile dobândite fără merit? Nici măcar atunci când devine evident și pentru susținătorii cei mai fervenți că ești depășit complet de situație.
13.08
***
O desfătare să citești autori conservatori din spațiul occidental. Dar numai până să ajungi la capitolele despre teologie. Majoritatea se lansează în speculații menite să raționalizeze adevărul revelat pentru a-l integra în grila preferată de interpretare. Un reflex comun mai degrabă adversarilor tradiționali de idei, pe care tocmai reprezentanții curentului îl expun și condamnă în termeni fără echivoc. Doar că la adresa căruia au tendința să devină la fel de obtuzi atunci când se manifestă dincolo de comentariul politic. Din lista personală de lecturi recente, poate cea mai regretabilă impresie mi-au lăsat-o excursurile teologice ale lui George Kennan din volumul în care își prezintă „filozofia personală”, Around the Cragged Hill. Regretabilă mai ales în contextul erudiției recunoscute a fostului diplomat sau al interesului notoriu pentru Rusia și tradiția sa religioasă. Primele capitole pot fi sărite fără nicio remușcare pentru a trece la subiectele unde își exercită competențele reale.
Există totuși și autori care intuiesc adevărul în afara tradiției de la care se revendică. Ba chiar se apropie la distanțe frustrant de mici să-l descopere. Este și cazul lui Hans Sedlmayr în Pierderea măsurii (apărută într-o nouă ediție la Contra Mundum). Istoricul vorbește despre trei etape în evoluția artei occidentale, pe care o portretizează într-un declin inaugurat de fazele terminale ale celei de-a treia, umanismul. Concepție pe care o apără cu argumentele cele mai puțin convingătoare pe care le formulează de-a lungul întregului său volum. De altfel, să-i urmărești linia discursivă devine aproape agonizant pe final, când se apropie succesiv prin ipoteze și se îndepărtează repetat prin concluzii de ce ar fi putut reprezenta o revelație pentru spațiul occidental.
Sedlmayr își rezumă teoria în capitolele de încheiere, precedate de un citat din J. Schöning care îi trasează artistului sarcina de a „face ordinea supranaturală neperturbată să fie vizibilă în imagini ale ordinii naturale perturbate”. Istoricul austriac segmentează evoluția artei occidentale pe criteriul principal al raportului cu divinitatea, dar fără să aprecieze ca negativă devierea naturalistă a ce s-ar fi putut numi doar până atunci iconografie. Paradoxală este tocmai descrierea corectă a procesului, chiar până în detaliile sale tehnice, pentru a-i oferi totuși o interpretare eronată dintr-o perspectivă teologică autentică. Ba chiar încearcă să acrediteze ideea unui divino-umanism al Renașterii când în realitate a exemplificat tocmai opusul – ridicarea omului la rang de zeu, de inspirație mai degrabă antică, și nu cultivarea asemănării sale cu Dumnezeu, de sorginte creștină.
Ce se observă și la Sedlmayr, precum la majoritatea conservatorilor occidentali care se aventurează în sfera teologiei, este tentativa de a concilia fundamentele teoretice ale civilizației occidentale și creștinismul. Mergând până la reabilitarea unor curente intelectuale (alături de expresiile lor artistice) care s-au constituit tocmai în reacții de contestare la adresa totalitarismului catolic al Evului Mediu – mai mult sau mai puțin explicite, în funcție de apetența pentru asumarea de riscuri existențiale sau, mai puțin dramatic, capacitatea de a-și disimula agenda ideologică sub formă de inovație tehnică. Comentariul reacționar trasează granița la un curent sau altul după o preferință mai degrabă personală, fără să admită că sursa problemei le precede în ordine cronologică. Ba chiar coboară înainte de infama perioadă istorică amintită pentru a determina însăși schisma.
Ideologizarea creștinismului occidental începe odată cu instrumentarea credinței în disputa privind descendența Imperiului Roman. Deși estul a fost mai zguduit de conflicte religioase în primele secole de existență a Bisericii, iar Roma și-a exersat în câteva rânduri prerogativa de a interveni ca factor de stabilitate, vestul este până la urmă cel care instituționalizează erezia. În versiunea ideologizată a creștinismului, rezultată din interpretarea politică a operei Fericitului Augustin, ar trebui identificate premisele culturii occidentale, în absența cărora nu pot fi explicate complet nici evoluțiile sale de până în prezent. Sedlmayr citează și un pasaj extins din Berdiaev, în care filozoful rus descrie „banalitatea și platitudinea binelui” dintr-o cultură fundamentată pe reducerea creștinismului la un sistem filozofic. Cu fiecare etapă de existență, arta occidentală își mai găsește vitalitatea creatoare doar în „fascinația răului”, un surogat ocult pentru misticismul creștin sacrificat pe altarul rațiunii. Istoricul remarcă la rândul său „lipsa de spiritualitate” a „curentelor reacționare” ce potențează mișcările avangardiste. Locul eliberat de arta confesională este ocupat de provocările activistului politic sub regimul moralist profan al modernității sau de aventurile cetățeanului global pe tărâmul unor tradiții religioase alogene.
Cu o intuiție ce poate fi caracterizată drept profetică, Sedlmayr alege să descrie etapa finală a culturii occidentale ca trans-umanistă, chiar dacă nu anticipează declinul până la cotele tot mai joase ce se prefigurează a marca viitorul generațiilor contemporane. „Omul recent” deleagă creația artistică propriei creaturi, la rândul ei configurată după asemănarea creatorului, pe care își propune să o desăvârșească prin fiecare linie nouă de cod. Diferența stă totuși în trăsăturile modelului și atitudinea la adresa lui. Dacă omul este chemat să-și cultive asemănarea cu o ființă ideală, întruchipare a binelui, frumosului și adevărului sub formele lor absolute, tehnologia imită comportamentul unei umanități care își respinge propriul tipar de perfecțiune. Ori când prototipul însuși este defect, ba chiar și-a confecționat o întreagă teorie pentru normalizarea devianței, replicile în serie nu pot fi decât și mai defectuoase.
09.08
***
Printre clipurile livrate ieri de algoritm mi-a apărut și unul din podcastul lui Cristian Ghinea și Matei Udrea. Ce m-a frapat din start la ideologul USR și partenerul său de gabarit (și mai) redus este tentativa jenant de transparentă să coboare nivelul conversației la cel al cârciumilor din periferia capitalei. Genul spre care își fac drum zilnic fanii lui Călin Georgescu să dezbată cea mai recentă teorie a conspirației. Aceiași pe care tot salvatorii și audiența lor fidelizată cu execuții publice îi ponegresc fără niciun fel de menajamente, ori de câte ori cifrele de audiență le recomandă un subiect facil.
Dacă unii au scuza halbelor și a shoturilor de tărie care le diminuează funcțiile cerebrale, pentru ceilalți e mai greu să găsești o justificare de natură să le atenueze responsabilitatea. Nu-mi amintesc să fi asistat vreodată la o abordare mai diletantă a temei din ultima ediție. Una care se întâmplă a fi și printre cele mai sofisticate din dezbaterea publică și care necesită un tip de cunoaștere sau discernământ ce nu pot fi dobândite fără condiția prealabilă a curăției morale.
Pentru salvatori nu există nicio limită a subiectelor pe care își permit să le târască în cocina politică. Cu nările umflate ca niște veritabili tauri în fața toreadorilor mediatici, orice apariție pesedistă îi face să vadă roșu în față, chiar și atunci când documentează o vizită la Athos. Sau mai bine spus în special, pentru că îi determină să asocieze două entități care le sunt în general antipatice. Iar toată această tevatură în loc să se bucure că pesediștii mai au și alte preocupări în afară de spolierea bugetului public – singura șansă de reabilitare a unor asemenea persoane nu poate veni decât din Biserică.
Dacă mi-aș face iluzia că ar depune vreun efort să înțeleagă, poate că m-aș strădui să le explic cum abordarea lor neagă însăși posibilitatea metanoiei. Acel termen de care se mai împiedică prin cărțile citite pe diagonală, menite doar să le furnizeze informații trunchiate pentru a-și susține ideile preconcepute. Realizez totuși că în contextul actual nu aș fi decât ridicol. Așa cum sunt useriștii de obicei când tratează probleme de spiritualitate, bineînțeles cu atitudinea că știu mai bine cum, unde și când ar trebui să ne manifestăm credința.
Din intervențiile lor se desprinde mereu fantezia de a ne exclude de la tot ce înseamnă libertate de exprimare și reprezentare democratică. Dar ce n-au priceput din lecturile istorice pe care le clamează atât de zgomotos este că nici măcar „lemnul și spațiile mici” ale sicrielor nu au reușit să reducă la tăcere vocile profetice. Mărturiile de credință vor supraviețui și ca samizdat, așa cum au făcut-o și de-a lungul perioadelor de prohibiție asumată, în timp ce denunțurile lor se vor șterge odată cu serverul pe care ocupă spațiu degeaba.
23.07
