Într-o regiune decimată de conflictele puterilor locale sau globale cu organizaţiile teroriste islamice sau regimurile considerate ostile intereselor acestora, războiul din Yemen rămâne mai degrabă ignorat de presă. În timp ce evenimentele din Siria captau aproape integral atenţia opiniei publice internaţionale pe fondul campaniei militare a Rusiei şi ciocnirilor cu Turcia, conflictul civil din Yemen se transforma într-un dezastru umanitar ca urmare a intervenţiei saudite sprijinite de Statele Unite şi Marea Britanie. La un an de la implicarea inoportună a coaliţiei conduse de Arabia Saudită în conflictul dintre regimul sunnit al preşedintelui Abdu Rabbu Mansour Hadi şi rebelii houthi se discută în sfârşit despre un acord de încetare a ostilităţilor începând cu data de 10 aprilie şi resuscitarea negocierilor de pace prin intermediul Naţiunilor Unite.
Monitorizările organizaţiilor internaţionale reflectă dimensiunile dezastrului provocat de intervenţia saudită în sprijinul regimului sunnit. Potrivit datelor publicate de Organizaţia Mondială a Sănătăţii, peste 6.200 de persoane, dintre care mai mult de jumătate civile, au fost ucise până acum în războiul din Yemen, iar peste 30.000 rănite. De asemenea, 934 de copii au fost ucişi şi 1.356 răniţi, conform unui raport lansat săptămâna trecută de Unicef, care avertizează că Yemen este în pragul colapsului şi că riscă să devină un stat eşuat. Oficiali de top ai Naţiunilor Unite sau reprezentanţi ai unor organizaţii umanitare precum Human Rights Watch susţin că majoritatea victimelor au provenit nu în urma conflictului civil iniţial, ci a atacurilor aeriene ale saudiţilor, la care Statele Unite şi Marea Britanie au contribuit cu armament, combustibil şi informaţii.
Bombardarea infrastructurii a privat populaţia civilă de accesul la utilităţile publice şi, alături de blocada impusă de saudiţi, a condus la răspândirea foametei şi a bolilor sau a restricţionat acordarea de ajutor umanitar. Intervenţia coaliţiei a dus la intensificarea unui conflict care provocase deja numeroase victime, la complicarea situaţiei din teren şi la îndepărtarea posibilităţii unui deznodământ. Singura beneficiară a campaniei militare conduse de Arabia Saudită a fost organizaţia teroristă Al Qaeda, aşa cum demonstra încă de acum un an un reportaj al Los Angeles Times: “Al Qaeda in the Arabian Peninsula, which was long forced into the shadows by U.S. drone strikes and commando raids, has taken advantage of the growing chaos in Yemen’s multi-sided war to carve out a potential haven that counter-terrorism experts say could help it launch terrorist attacks.”
Administraţia democrată pare să susţină mai mult din reflex poziţia aliaţilor saudiţi într-un conflict considerat război prin proxy în care adversarul şiit este asociat previzibil inamicului principal al ultimelor decenii pentru Israel, regimul teocratic de la Teheran. De cealaltă parte, opoziţia republicană solicită un sprijin mai consistent pentru coaliţia condusă de Arabia Saudită şi refuză să chestioneze în vreun fel implicarea Statelor Unite în dezastrul umanitar din Yemen. Iar asta în condiţiile în care, potrivit mărturiilor publice ale demnitarilor ce au solicitat acces la documentul complet, cele 28 de pagini secretizate din raportul comisiei de anchetă a atentatelor teroriste de la 11 septembrie ar conţine informaţii cu privire la implicarea saudiţilor care ar justifica o regândire a politicii americane de alianţe.
Sprijinul acordat intervenţiei Arabiei Saudite în Yemen reprezintă un nou episod ruşinos în istoria recentă a Statelor Unite, cu consecinţe umanitare grave pentru populaţia civilă din regiune şi cu un potenţial destabilizator pentru mediul internaţional de securitate. Aşa cum observă Daniel Larison într-un articol pentru revista The American Conservative, decizia administraţiei Obama de a susţine logistic sau diplomatic campania militară a coaliţiei sunnite este imposibil de justificat. Singura motivaţie oarecum legitimă ar putea fi reprezentată de intenţia de a contracara influenţa iraniană în zonă, însă specialiştii consideră aproape în unanimitate că implicarea regimului de la Teheran în sprijinul rebelilor houthi a fost supraevaluată în debutul ostilităţilor.
Paul Pillar aducea în discuţie, într-un articol publicat spre finalul anului trecut, interesul Teheranului în a alimenta conflictul sectar din Yemen şi sprijinul material pe care l-ar acorda rebelilor şiiţi: “Iran’s perspective is based partly on sectarian sympathy, although amid a region and a wider Muslim world in which Sunnis outnumber Shiites, Tehran does not have any strong incentive to exacerbate sectarian conflict. Iran tried to dissuade the Houthis from moving against the Yemeni capital Sana, but the Houthis ignored that advice and captured the city anyway. In any event, whatever material aid Iran has given to the Houthis pales in comparison with the direct air, ground, and naval role that Saudi Arabia and its allies are playing in Yemen.”
Revenind la articolul lui Daniel Larison, autorul observă că Statele Unite nu numai că au contribuit la bombardarea Yemenului, dar au asigurat şi acoperirea diplomatică pentru ca saudiţii şi aliaţii lor să scape cu numeroase încălcări ale legislaţiei internaţionale şi crime de război la care statul american a devenit astfel complice: “The administration has done more than just “tarnish America’s standing” by doing this. They have made the U.S. complicit in the war crimes of Washington’s despotic clients, and to make matters worse they have done all this for nothing. No U.S. interests have been served by this campaign, and it has arguably made both the U.S. and the region less secure by allowing Al Qaeda in the Arabian Peninsula (AQAP) to grow stronger.”
Sprijinul acordat intervenţiei de restabilire a regimului din Yemen, înlăturat de rebelii şiiţi, sugerează duplicitatea Statelor Unite care nu ezită să susţină mişcări de insurgenţă atunci când se intersectează cu interesele Washingtonului, aşa cum s-a întâmplat recent în Libia sau în Siria. Interese care, în treacăt fie spus, corespund tot mai puţin celor ale naţiunii americane. Cele două situaţii nu pot fi considerate identice, însă comparaţia dintre acestea reliefează ipocrizia administraţiilor americane care clamează subordonarea politicii occidentale campaniei de democratizare a Orientului Mijlociu. Chiar dacă astfel de pretenţii ar reflecta într-o măsură mai mare realitatea, modul în care Statele Unite au înţeles să urmărească acest obiectiv nu poate să denote decât fanatism ideologic, diletantism şi o cunoaştere superficială a contextului local.
Idolatria pentru democraţie a elitelor occidentale se alătură intereselor obscure din substratul politicii internaţionale pentru a reprezenta cea mai mare ameninţare la adresa mediului internaţional de securitate de după dispariţia Uniunii Sovietice din ecuaţia geopolitică globală. La amestecul ideologic mai pot fi adăugate şi preferinţele pentru intervenţionism sau unilateralism. Combinaţia rezultată reflectă în mod special orientarea doctrinară a celor două administraţii George W. Bush, responsabile pentru unele dintre cele mai proaste decizii de politică externă din istoria recentă. Subordonarea influenţei şi capabilităţilor americane agendei unor state cu reputaţie îndoielnică accentuează implicaţiile nefaste ale politicii Statelor Unite pentru securitatea internaţională. Parteneriatul cu Arabia Saudită sau Israel, privite ca state agresoare în regiune, elimină posibilitatea unor contribuţii benefice la stabilizarea şi pacificarea Orientului Mijlociu.
Aşteptările majoritare ca alegerea lui Barack Obama să consemneze renunţarea la optica administraţiilor precedente în politica externă a Washingtonului au fost infirmate pe parcursul mandatelor. Spre finalul celor 8 ani la conducerea Statelor Unite, liderul american se află în plină campanie de rebranduire a preşedinţiei sale ca reflectând o orientare realistă în afacerile internaţionale. Regenerarea relaţiilor diplomatice cu adversari tradiţionali precum Cuba şi încercarea de eliminare a reziduurilor Războiului Rece sau interviul amplu publicat de revista The Atlantic pe tema politicii externe fac parte din acelaşi efort. Demersurile sunt justificate de realitatea contradictorie a celor două mandate care plasează administraţia Obama mai degrabă în continuitatea celor precedente, în condiţiile în care puţine dintre obiectivele reformiste asumate în campania din 2008 au fost duse la îndeplinire.
Perspectivele cu privire la politica externă americană după alegerile prezidenţiale de la finalul anului sunt cu atât mai pesimiste cu cât singurul candidat cu şanse din cursa pentru Casa Albă care se abate fie şi parţial de la consensul elitelor din Washington este Donald Trump, un personaj mediatic lipsit de orice experienţă, consistenţă sau coerenţă în domeniul afacerilor externe. Alegerea democratei Hilary Clinton ar reprezenta cea mai puternică garanţie de continuitate în raport cu administraţiile precedente, în timp ce opţiunea pentru senatorul republican Ted Cruz ar implica o radicalizare a orientării neoconservatoare în relaţiile internaţionale.
