O capitală europeană este din nou scena unor atentate teroriste soldate cu zeci de victime şi sute de răniţi. După Paris a venit rândul Bruxellesului să suporte consecinţele politicii iresponsabile a elitelor occidentale faţă de Orientul Mijlociu. Atacurile din oraşul supranumit “capitala europeană a terorismului” au fost revendicate previzibil de Statul Islamic. Atentatele nu ar fi trebuit să surprindă pe nimeni. Bruxellesul a fost invocat deseori ca o potenţială ţintă a organizaţiilor teroriste. Comunităţile musulmane de la periferia capitalei europene sunt de notorietate internaţională. Surprinse de incidentele recente au părut doar autorităţile belgiene, incapabile să prevină atacurile în ciuda avertismentelor şi a măsurilor sporite de siguranţă din ultima perioadă.
Atentatele de la Bruxelles reprezintă un nou argument pentru a constata atât falimentul politicii occidentale de combatere a terorismului, cât şi naivitatea liderilor europeni în soluţionarea crizei imigranţilor. Şi totuşi dezbaterea publică tinde să se rezume încă o dată la polemici sterile între adversarii politici şi abordări epidermice ale fenomenului de radicalizare a populaţiilor musulmane. Stânga se baricadează în faţa asaltului la adresa ideologiei corectitudinii politice şi recurge la simbolistica pacifistă pentru temperarea elanului de contestare a consensului cultural, în timp ce dreapta îşi inflamează discursul împotriva imigraţiei şi în favoarea soluţiilor militare la provocările mediului internaţional de securitate. Ambele tabere sunt, însă, parţial responsabile pentru situaţia creată şi niciuna dintre cele două nu propune soluţii corecte pentru depăşirea impasului.
Criza imigraţiei este o consecinţă a destabilizării Orientului Mijlociu la care a contribuit cu iresponsabilitate şi Occidentul. Statele din care provin majoritatea imigranţilor au ajuns de nelocuit din cauza escaladării conflictelor dintre grupările care îşi dispută controlul asupra acestor teritorii. Politica statelor apusene este o cauză a dezechilibrelor şi a vidului de putere din regiune, fie că vorbim despre incitarea unor rebeliuni extremiste prin sprijinul acordat regimurilor autoritare prietene, pregătirea şi înarmarea organizaţiilor teroriste care luptau împotriva autorităţilor controlate de sovietici, înlăturarea prin intervenţii militare a unor conduceri considerate ostile intereselor vestice sau sprijinirea unor mişcări revoluţionare precum Primăvara arabă.
Rezultatele acestor politici se măsoară în cel puţin sute de mii de victime, deteriorarea dramatică a calităţii vieţii în lumea musulmană, resuscitarea conflictelor interetnice, expansiunea radicalismului islamic, restrângerea libertăţilor civile pentru societăţile din spaţiul euroatlantic, supradimensionarea sistemelor publice sau îndatorarea galopantă a statelor occidentale. Şi totuşi, răspunsul elitelor vestice face în continuare abstracţie de cauzele fenomenului. Soluţiile acestora implică atât subvenţionarea imigraţiei sau tolerarea islamismului în spaţiul occidental, cât şi extinderea angajamentelor militare din Orientul Mijlociu. Reacţia statelor vestice va prespune evoluţii în ambele direcţii, indiferent de alternanţa la putere.
Anticipam, după atentatele de la Paris, riscul ca politica graniţelor deschise să genereze conflicte violente între imigranţi şi localnici. Evoluţiile ulterioare au consemnat o escaladare a incidentelor de acest tip. Tensiunile de pe continentul european vor continua să se acutizeze pe măsură ce comunităţile de musulmani se vor extinde şi se vor izola în interiorul societăţilor gazdă. Exemple există de ceva vreme şi reprezintă principalul focar al radicalismului islamic în Europa. De cealaltă parte, reacţia obtuză a elitelor politice încurajează reorientarea publicului spre opţiuni alternative, iar demagogii se grăbesc să speculeze contextul favorabil prin cultivarea fricii şi a violenţei. În aceste condiţii, problema terorismului islamic pare mai departe decât oricând de soluţionare.
În România, reacţiile convenţionale iau forma unor pledoarii pentru „mai multă Europă, mult mai multă, mai sigură și mai unită”. Comentariatul autohton nu pare să se vindece de fascinaţia tâmpă pentru Occident. Imaginea idilică la adresa civilizaţiei apusene le atrofiază simţul critic în raport cu cancelariile sau organizaţiile din spaţiul euroatlantic. Jurnalişti altfel sceptici la adresa instituţiilor de forţă locale pledează pentru adoptarea unor măsuri periculoase la adresa libertăţilor civile precum comasarea resurselor militare sau de intelligence la nivelul Uniunii Europene. Nimic nu reuşeşte să zdruncine încrederea elitei autohtone în viabilitatea şi eficienţa proiectului european, nici măcar eşecurile succesive în gestionarea crizei imigranţilor şi securizarea spaţiului comunitar sau potenţialul de contagiune a ameninţării teroriste pentru România.
Guvernele care îndrăznesc să chestioneze traiectoria impusă de Bruxelles sunt taxate de presa locală cu critici vehemente, acuzaţii conspiraţioniste sau apelative degradante, în timp ce orice ieşire din front a unui politician român este întâmpinată aproape unanim cu dezaprobare. Şi toate acestea într-un context care obligă statele membre să reflecteze cu mai multă responsabilitate la implicaţiile integrării comunitare pentru libertatea, prosperitatea şi securitatea populaţiilor de pe continent. Poate că Brexit va reprezenta acel imbold necesar pentru regândirea proiectului european.
