Sfârșitul istoriei se mai amână o dată. Rusia a invadat Ucraina la capătul unei perioade de tatonări cu NATO. Respingerea pe canale oficiale a ipotezei ca alianța să intervină militar în Ucraina a reprezentat unda verde pentru Moscova. Reacția ulterioară a statelor membre a mai echilibrat balanța de putere. Chiar și în teren unde așteptările specialiștilor au fost din nou infirmate după ce anterior își pronunțaseră scepticismul cu privire la posibilitatea unei intervenții armate.
Reticența inițială a majorității comentariatului în a valida avertismentele NATO cu privire la invazie se explică prin aparenta gratuitate a gestului care implică și o ruptură în raport cu angajamentele precedente din „vecinătatea apropiată”. Spre deosebire de intervenția din Georgia, pentru a invoca un exemplu cu grad ridicat de corespondență, în cazul războiului din Ucraina a lipsit pretextul care să furnizeze o relativă legitimitate Rusiei. Operațiunea militară nu a venit pe fondul unei escaladări a conflictului dintre statul ucrainean și regiunile separatiste. Momentul pare ales, mai degrabă, pentru a specula criza energetică din spațiul euro-atlantic care, în concepția artizanilor războiului, ar fi trebuit să inhibe adoptarea de sancțiuni economice drastice. Un calcul strategic eronat printre multe altele care au dus Moscova într-o situație fără ieșire onorabilă.
„Operațiunea specială” ordonată de Vladimir Putin nu pare să decurgă conform planurilor agresorului. Kremlinul se vede constrâns să pluseze pentru a mai putea aborda negocierile de pace dintr-o poziție de forță. Singurul argument rămas la dispoziția Moscovei este reprezentat de o eventuală situație favorabilă în teren. Avantaj pe care Rusia mizează să îl obțină printr-o mobilizare suplimentară de forțe după ce avansul trupelor sale în teritoriul ucrainean s-a blocat la marginea câtorva obiective cheie. Escaladarea conflictului amenință să crească exponențial numărul victimelor dacă taberele nu vor ajunge urgent la un acord cu participarea celorlalte părți interesate.
Rezistența trupelor ucrainene a evidențiat o serie de carențe majore în dreptul armatei ruse. Vulnerabilitățile se referă nu doar la problemele logistice întâmpinate de trupele din teatrul de operațiuni. Regimul de la Kremlin și-a compromis în numai câteva zile și reputația de jucător cu inteligență strategică de calibru superior. Intervențiile precedente se remarcaseră prin abilitatea de a obține rezultate maximale printr-o implicare minimală. Evoluția conflictului militar din Ucraina denotă, în schimb, calcule greșite pe majoritatea palierelor strategice. Costurile proiectate depășesc orice potențiale beneficii care ar putea fi obținute prin eventuale anexări teritoriale.
Vladimir Putin acționează ca o victimă a propriei propagande. Amestecul ideologic prin care și-a legitimat regimul pare să fi denaturat însăși premisele strategiei de angajament militar în Ucraina. Evoluția ostilităților denotă că „operațiunea specială” are la bază o serie de ipoteze false. Președintele rus și-a expus pe larg motivația în cadrul unui discurs încărcat de referințe istorice. Optica regimului de la Kremlin ridică probleme de înțelegere și pentru că reprezintă expresia unor mentalități perimate. Geopolitica în sine este privită ca o preocupare oarecum desuetă în epoca atacurilor cibernetice. (Un alt capitol la care prestația Rusiei se dovedește mult sub așteptări.) Nu și practica de instrumentalizare a trecutului pentru justificarea demersurilor prezente.
Guvernele europene au trecut brusc de la o reticență suspectă de complicitate la o exaltare lipsită de precauția recomandabilă în relația cu o putere nucleară. Faptul că statele europene conștientizează în sfârșit nevoia de a investi suplimentar în capabilitățile lor militare este fără doar și poate unul dintre puținele aspecte pozitive ale unei intervenții dezastruoase pentru securitatea continentului. Dar mijloacele prin care membrele NATO vor continua să intervină în sprijinul Ucrainei trebuie să fie definite cu un plus de luciditate pentru a evita o ciocnire directă cu armata rusă. Prin cercurile decidenților politici din spațiul occidental circulă propuneri ale suspecților de serviciu care dacă vor fi urmate riscă să aducă din nou lumea în pragul unui conflict nuclear.
Dacă ecuația agresorului în cazul războiului din Ucraina nu este deloc una complicată, spre deosebire de alte conflicte recente, ecuația responsabilității nu poate fi rezolvată tot dintr-o perspectivă unilaterală. Promisiunile de aderare la NATO se dovedesc un cadou otrăvit care a fost de natură să determine Ucraina și Georgia să desconsidere riposta Moscovei. Statele Unite au cultivat aspirațiile celor două foste republici sovietice fără să-și onoreze până la capăt angajamentul din 2008. Prestația de la summit-ul alianței din București reprezintă încă o moștenire problematică a administrației Bush Jr. De altfel, politica externă americană post 11 septembrie se află la originea unora dintre cele mai complicate dosare internaționale din ultimele decenii.
Nu există totuși nicio garanție că acceptarea condiției impuse de Rusia privind excluderea Ucrainei dintre candidații pentru aderarea la NATO ar fi prevenit actualul conflict militar. Este greu de presupus că Moscova ar fi renunțat la aspirația de a readuce Kievul în sfera sa de influență. Însă o politică mai prudentă a SUA ar fi putut condiționa Rusia să-și urmărească obiectivele prin mijloace mai convenționale pentru jocurile de putere din Europa secolului XXI. Vladimir Putin nu a făcut nici pe departe un secret din importanța pe care o alocă Ucrainei pentru securitatea Rusiei. Aderarea fostei republici sovietice reprezenta o „linie roșie” pentru regimul de la Kremlin. Una care putea fi respectată fără costuri majore de securitate pentru alianță și în baza căreia putea fi garantată o relativă independență pentru Ucraina sub un regim de neutralitate.
Afirmarea unor astfel de opinii sceptice cu privire la extinderea NATO dincolo de actualele granițe a devenit aproape un delict și în spațiul public din România. Pe rețelele sociale au început din nou să circule liste pe care sunt înghesuite la gramadă figuri publice cu profiluri dintre cele mai diferite. Ce le reunește în acest caz este eticheta de „putinism” pe care le-o atribuie indivizi al căror radicalism gregar îi oprește să distingă între un admirator devotat al președintelui rus și un critic detașat al politicii externe americane. Însă mai îngrijorătoare decât reacția viscerală a unor activiști fără pedigri este deriva extremistă a unor intelectuali cu anvergură publică.
Din plutonul celor din urmă se distinge un fost ministru al Educației care declara zilele trecute că n-ar ezita să-i aresteze pentru trădare „pe toți – subliniez – toți cei care […] spun un singur cuvințel pro-Putin”. Sau un nu mai puțin vocal coleg de bulă cu Daniel Funeriu care, între două suspendări pe rețelele sociale, și-a etalat colecția de postări compromițătoare cu avântul rechizitorial al proverbialilor săi adversari „sexo-marxiști”. Adrian Papahagi, fost consilier al ministrului Afacerilor Externe, nu a uitat nici de clientul său mai vechi, muzicianul Andrei Vieru pe care l-a mustrat inchizitorial pentru că nu se exprimase încă pe marginea agresiunii. Nu poți să nu te întrebi cum s-ar comporta acești domni odată reveniți în poziții de autoritate într-un context de război. Ar cere oare arestarea lui John Mearsheimer? Ar interzice publicarea lui George Kennan?
Simpla coincidență de opinii reprezintă în concepția unora nici mai mult nici mai puțin decât o infracțiune contra siguranței statului de natură să impună represalii severe împotriva emitenților. Pentru a limita o foarte probabilă deteriorare a regimului libertăților civile, transformările pe care le generează războiul în societate ar trebui să preocupe în egală măsură cu deznodământul conflictului. Zilele trecute de la debutul invaziei militare au consemnat o acutizare a fenomenului de infestare a spațiului public cu un tip de autoritarism ce amintește tocmai de regimul lui Vladimir Putin. Războiul din Ucraina poate să le servească drept pretext atât guvernărilor emanate de partidele sistem, cât și noilor cenzori ai redacțiilor mainstream sau ai rețelelor sociale dominante pentru a-și urgenta campania de suprimare a vocilor în minoritate ideologică.
Alipirea la propaganda regimului de la Kremlin a reprezentat și până acum una dintre principalele justificări pentru adoptarea măsurilor de constrângere a libertății de exprimare. Este de așteptat ca frecvența campaniilor de anihilare mediatică să crească odată ce agresiunea asupra Ucrainei elimină orice ambiguitate morală în privința infamului președinte al Rusiei. Impactul la nivel politic se va resimți în special pe culoarul anti-establishment. Se prefigurează un recul al partidelor și candidaturilor suveraniste pe fondul discreditării unor personaje, teme sau mesaje prin asocierea reală sau inventată cu Vladimir Putin și propaganda regimului pe care îl reprezintă.
De cealaltă parte a spectrului politic, formațiunile asociate cu establishment-ul traversează, mai degrabă, un respiro la capătul unei perioade de presiuni sociale intense pe fondul celui mai recent val de COVID-19. Știrile care au ținut capul de afiș până la debutul războiului din Ucraina vizau reprimarea protestului din Canada și replicarea lui în alte state, eficiența scăzută a vaccinurilor și a restricțiilor pentru limitarea infectării cu noile tupini ale virusului, scandalurile de corupție sau excesele guvernamentale în combaterea pandemiei. Agresiunea Rusiei consolidează poziția establishment-ului pe unele dintre subiectele majore ce figurează pe agenda publică și procură globaliștilor un nou set de argumente pentru accelerarea câtorva proiecte fanion.
