România suferă o nouă umilință în plan extern care declanșează puseuri de orgoliu național în toate sferele politice. De această dată nedreptatea este atât de flagrantă încât nici cei mai radicali partizani ai integrării euroatlantice nu îndrăznesc să o conteste. Eforturile apologeților de profesie ai edificiilor supranaționale s-au reorientat, în schimb, spre focalizarea culpei în dreptul unui singur decident cu intenția de a preveni responsabilizarea tuturor pentru actul discreționar.
Vinovatul de serviciu, Vladimir Putin a fost introdus în ecuație pentru a externaliza, ca de obicei, culpabilitatea la Moscova. Președintele rus ar fi provocat și această nouă fractură în „unitatea europeană” prin influența pe care ar exercita-o asupra statului austriac. Guvernul de la Viena se vede redus la statutul de executant al ordinelor venite de la Kremlin – o explicație facilă menită a marginaliza în dezbaterea publică vocile care îndrăznesc să denunțe și ipocrizia cancelariilor europene.
Dosarul Schengen a fost prezentat în mod înșelător ca unul tehnic în condițiile în care decizia finală este una politică. Autoritățile naționale au interpretat de la început o partitură falsă prin care și-au irosit resursele limitate în demersuri inutile. Potrivit analizelor de specialitate, România ar fi îndeplinit criteriile setate de factorii decizionali externi încă de la precendentele tentative eșuate de a finaliza procesul de aderare. Prin urmare, aceleași țări care nu ratează nicio ocazie să ne impute cu aroganță presupuse abateri de la normele statului de drept aleg să comită o încălcare evidentă a regulilor comunitare atunci când interesele individuale le-o dictează.
Scenariul unei implicări a Kremlinului în decizia Austriei pare mai fundamentat decât majoritatea teoriilor care își propun să justifice cu argumente similare o serie de evoluții controversate din spațiul euroatlantic. Dar raționamentele de acest tip sunt departe de a epuiza cauzele opoziției guvernului de la Viena. Investigațiile de presă continuă să releve o serie de motivații nu tocmai flatante pentru partea austriacă. Așa cum s-a vehiculat și în cazul Olandei în trecut, la baza votului negativ se profilează un cumul de factori care depășesc sfera legitimă de acțiune.
În ciuda delimitării care se încearcă a fi operată pentru a direcționa antipatia publicului spre o țintă singulară, Austria este un stat cât se poate de reprezentativ pentru restul continentului. Corupția instituțională pe care o descoperă în sfârșit și publicul românesc cu această ocazie nefastă nu reprezintă o excepție, cât aproape o regulă pentru actuala configurație a clasei politice europene.
Deciziile guvernelor occidentale reflectă tot mai pregnant fie interesele minore ale guvernanților avizi de putere și acumulări materiale, fie cele majore ale grupurilor mai mult sau mai puțin vizibile care îi propulsează la vârful statelor respective. Mecanismul este același, chiar dacă îmbracă forme mai sofisticate în vestul continentului: „investitorii” finanțează campaniile electorale pentru ca politicienii să le întoarcă serviciul prin legiferarea cu dedicație și facilitarea de contracte în plan intern sau în țările asupra cărora pot exercita o influență cu instrumentele statale.
Chiar dacă salutară prin demnitatea și intensitatea fără precedent, reacția societății românești, manifestată în primul rând prin boicotarea companiilor austriece, nu reprezintă cea mai inspirată modalitate de sancționare a abuzului comis de guvernul de la Viena pentru că implică un cost asumat tot de cetățeni. Riposta ar trebui să vină de la nivel guvernamental și să presupună obstrucționarea unor dosare internaționale pentru care Austria manifestă un interes special.
Și totuși, implementarea unei asemenea strategii se prefigurează ca improbabilă din moment ce ar presupune din partea diplomației românești să manifeste un grad de autonomie fără precendent în istoria recentă. Evenimentele ultimelor săptămâni arată că deocamdată rămânem la stadiul rugăminților patetice urmate de gesturi nervoase și încheiate cu lacrimi neputincioase.
