Progresul tehnologic a accelerat evoluția societăților contemporane în direcții antagonice. Pe de o parte, noile tehnologii au democratizat accesul la industrii sau platforme supuse altădată unor condiții restrictive, precum mijloacele de comunicare în masă. Pe de altă parte, tot noile tehnologii au facilitat și dezvoltarea mecanismelor și instrumentelor de control și coerciție aflate la dispoziția guvernelor sau jucătorilor cu poziție dominantă în piață. Prinse la mijloc între forțe de orientări contradictorii, aranjamentele sociale din spațiul occidental par în pragul unei disoluții iminente.
Capacitatea societăților de a rezista la presiunile antagonice exercitate dinspre cele două extreme este compromisă de fragilitatea centrului. Punctul de echilibru se deplasează intermitent de la dreapta la stânga și invers fără să mai poată fi stabilizat într-o poziție constantă. Pentru conservatorii de stil clasic devine imposibil să-și mai exercite responsabilitatea tradițională de a echilibra balanța discursului public. Fisurile periclitează stabilitatea ultimelor redute de coeziune socială pe măsură ce elasticitatea intelectuală a actorilor publici este comprimată în menghina formalismului ideologic.
Criza de autoritate din societățile contemporane a fost diagnosticată cu precizie chirurgicală de teoreticieni reputați ai ultimelor decenii. Sferele de manifestare și modalitățile de evoluție ale patologiei sociale au fost descrise pe larg ca avertisment (probabil inutil) pentru generațiile contemporane. Tocmai acest vid de autoritate a făcut din nou atractive modele alternative de organizare politică fundamentate pe… autoritarism.
Curentul antiestablishment vine să completeze o piesă exclusă din angrenajul politic de purismul ideologic al elitei tehnocratice. Succesul proiectelor de profil se explică într-o măsură considerabilă prin ocuparea unui culoar abandonat de mainstream din rațiuni de uniformizare culturală. Tentativa de a impune cu forța statului consensul progresist fabricat de o elită frauduloasă era predestinată să întâmpine o reacție viguroasă de opoziție. Surprizătoare poate fi numai amplitudinea fenomenului, nu și existența sa și cu atât mai puțin coordonatele sale principale, enunțate în trecutul recent de o pleiadă de teoreticieni marginalizați de cercurile academice frecventabile și reuniți în jurul unor platforme obscure sub diverse titulaturi cu prefixul „paleo”.
Meritul aparatului de propagandă de la Kremlin este probabil numai acela de a fi identificat oportunitatea de a se racorda (stângaci) la un curent al cărui potențial a depășit chiar așteptările preliminare. Contribuția sa la dezvoltarea fenomenului rămâne mai degrabă negativă în condițiile vulnerabilităților de imagine produse de simpla asociere cu un regim în dreptul căruia se adună crime odioase. Nu întâmplător coincidența mesajelor (intenționată sau nu) reprezintă și principala cale de atac din partea mainstreamului la adresa unei amenințări pe care o tratează ca existențială.
Reabilitarea autoritarismului este motivată și de răspândirea percepției de colaps iminent al spațiului occidental. Cauzele sunt multiple, de la disoluția familiei tradiționale, la scăderea nivelului de trai sau la criza de legitimitate a clasei politice, însă ce face cu atât mai profunde evoluțiile curente este că resorturile transformărilor de mentalitate sunt mai degrabă de factură culturală decât economică. Argumentele economice își păstrează relevanța, dar teme controversate în contextul actual, precum inflația galopantă, sunt eclipsate în dezbaterea publică de un reviriment al reflecției filozofice care își găsește originile în subteranele internetului.
Coerența ideilor vehiculate de teoreticienii autodidacți ai rețelelor sociale se situează la un previzibil nivel deplorabil în condițiile aproprierii diletante a istoriei ideilor politice. Însă simpla preocupare sistematică pentru chestiuni fundamentale din partea unor neofiți în ale reflecției filozofice (alături de audiența largă de care se bucură) denotă aceeași tendință dominantă de a pune în discuție însăși evoluția modelului civilizațional occidental cu apel la rădăcinile sale.
Nu în ultimul rând, curentul antiestablishment reprezintă și o reacție la plictiseala indusă de epoca tehnocratică. Politica își pierduse capacitatea de a satisface apetența pentru spectacol a publicului, de unde și componenta demagogică a fenomenului, în ton cu rigorile impuse de industria entertainmentului pentru orice act de comunicare. Ca încă o confirmare a scenariului tipic în care extremele dau naștere altor extreme la capătul opus al spectrului politic, tehnicitatea birocratică și-a găsit reversul în delirul populist transmis live pe rețelele sociale de posesorul unui smartphone cu selfie stick.
