Reforma Uniunii Europene se amână

R

Farsa negocierilor dintre Marea Britanie şi Uniunea Europeană s-a încheiat cu un acord previzibil care nu aduce nicio modificare substanţială în dinamica proiectului comunitar. Premierul britanic a obţinut ce şi-a dorit de la omologii de pe continent, un pretext pentru menţinerea în interiorul construcţiei europene. Liderii statelor membre au părăsit Bruxelles-ul mulţumiţi de rezultatul negocierilor, însă David Cameron şi-a propus prea puţin în comparaţie cu revendicările taberei eurosceptice şi cu angajamentele din campania electorală pentru ca acordul să fie privit ca un succes şi în plan intern.

Premierul britanic este un eurofil convins. Obiectivul demersurilor sale a fost acela de a obţine un acord care să îi permită să sprijine în continuare cauza apartenenţei la construcţia europeană în faţa membrilor şi simpatizanţilor Partidului Conservator. David Cameron şi-a propus puţin pentru că era important să obţină ceva în perspectiva referendumului din 23 iunie. Incapacitatea de a ajunge la o înţelegere ar fi însemnat şi abandonarea oricărei pretenţii de reformare a instituţiilor europene. De asemenea, acordul are şi menirea de a întreţine iluzia unui statut special al Marii Britanii în Uniunea Europeană, poziţie din care se presupune că ar avea posibilitatea să-şi negocieze condiţii mai convenabile în relaţia cu structurile comunitare şi cu statele membre.

David Cameron şi-a reafirmat opţiunea pentru menţinerea în Uniunea Europeană imediat după semnarea acordului. În cadrul aceluiaşi discurs a anunţat şi data pentru desfăşurarea referendumului după amânări repetate. Premierul încearcă, astfel, să speculeze momentul favorabil pentru demobilizarea curentului eurosceptic din societatea britanică. Acordul este prezentat ca un succes cu scopul de a diminua importanţa consultării naţionale şi de a întreţine impresia unui statut privilegiat în Uniunea Europeană. Opţiunea pentru ieşire şi-ar pierde din relevanţă în condiţiile percepţiei că Marea Britanie are libertatea să-şi urmărească interesele naţionale şi ca stat membru.

Problema cu planul lui David Cameron este că îşi propune prea puţin în relaţia cu Uniunea Europeană pentru a fi credibil. Prevederile negocierilor sunt tangenţiale cu aspectele reclamate de societatea britanică. Modificările impuse de acord nu au capacitatea să îndepărteze din atenţia publicului riscurile provocate de apartenenţa la UE. Negocierile au relevat mai degrabă rezistenţa la reformă a instituţiilor comunitare şi încremenirea liderilor statelor membre în proiectul de aprofundare a integrării europene. Acordul a fost prezentat ca un compromis de Bruxelles chiar şi în condiţiile în care nu aduce nicio modificare substanţială în dinamica construcţiei europene.

Daniel Hannan remarca, într-un articol recent, distanţa dintre obiectivele asumate în 2013 de David Cameron şi prevederile negocierilor tocmai încheiate cu Uniunea Europeană. Chiar dacă nu îndeplineau întru totul aşteptările euroscepticilor, angajamentele iniţiale ale premierului britanic conturau premisele unei înţelegeri diferite, care ar fi presupus repatrierea consistentă a prerogativelor suverane: to opt out of EU employment laws and social policies; to repatriate control of criminal justice; to curb the European Court; to disapply the Charter of Fundamental Rights; to recover control of who could settle in the UK”. Europarlamentarul conservator observă că aceste obiective au fost abandonate încă din debutul discuţiilor.

Conştient de rezistenţa Uniunii Europene la schimbare, David Cameron a optat pentru un acord derizoriu care să-i permită totuşi să susţină în continuare cauza apartenenţei la structura comunitară. Refuzul liderilor europeni de a dispune reforme substanţiale chiar şi sub ameninţarea desprinderii unuia dintre cele mai importante state membre descurajează orice aşteptări optimiste. Singura opţiune viabilă rămâne un vot favorabil la referendumul din 23 iunie. Doar ieşirea Marii Britanii ar mai putea să reprezinte un impuls pentru regândirea construcţiei europene, în condiţiile în care răspunsurile la crizele din trecut au presupus invariabil aprofundarea integrării politice.

Scriam într-un articol precedent că „propunerile de reformă nu pot reprezenta o opţiune în direcţia democratizării construcţiei europene decât în măsura în care vor presupune inversarea procesului de integrare politică. (…) Structura comunitară reprezintă o caricatură a sistemelor naţionale menită să simuleze reprezentarea politică a cetăţenilor statelor membre prin replicarea arhitecturii instituţionale a democraţiilor moderne. După procesul de centralizare a statelor naţionale de pe parcursul secolelor XIX şi XX, o reformă democratică autentică ar presupune transferul autorităţii cât mai aproape de cetăţean. Secolul XXI se conturează în schimb sub auspiciile transferului suveranităţii la nivel supranaţional, evoluţie care îndepărtează şi mai mult decizia politică de cetăţean.”

Acordul dintre Marea Britanie şi Uniunea Europeană nu reprezintă decât o evoluţie nesemnificativă din această perspectivă. Negocierile nu au atins niciun moment aspectele fundamentale ale proiectului european în condiţiile în care nici măcar nu a existat o asemenea intenţie din partea actorilor implicaţi. Regândirea proiectului european ar presupune reconsiderarea cursului integraţionist, însă actuala generaţie de lideri politici nu pare dispusă sau capabilă de o reformă structurală.

Autor

Lucian Leca

Consultant politic cu experiență internațională specializat în noile tehnologii de comunicare

Adaugă comentariu