Atentatele teroriste care au cuprins Franţa în ultimul an au culminat vineri cu cele 7 atacuri simultane de la Paris. Cei 129 de morţi şi 352 de răniţi se adaugă listei tot mai lungi de victime ale extremismului islamic din spaţiul euro-atlantic.
Dezbaterea despre atentatele din Franţa nu ar trebui să se limiteze la politica internă a Uniunii Europene şi la efectele crizei imigranţilor pentru statele membre. O perspectivă completă asupra incidentelor este obligatoriu să cuprindă cauzele fenomenului de proliferare a terorismului islamic în lumea arabă şi în societăţile europene şi legăturile sale cu politica intervenţionistă a statelor occidentale în Orientul Mijlociu.
S-a scris mult despre condiţiile apariţiei Statului Islamic, gruparea extremistă care a revendicat atentatele de la Paris şi care a dus terorismul la un alt nivel de organizare şi de mobilizare, atât în ţările de origine, cât şi pe teritoriul european. Cu toate acestea, puţini sunt cei care acceptă cauzele reale ale fenomenului, aşa cum au fost subliniate în mod repetat de analişti neînregimentaţi politic sau ideologic, chiar dacă ultimele incidente reprezintă o confirmare suplimentară.
Iar asta mai ales atunci când sunt invocate consecinţele politicii occidentale în regiune, fie că vorbim despre susţinerea unor grupări islamice radicale, începând cu mujahedinii din Afganistan şi terminând cu rebelii din Libia sau Siria, despre sprijinul acordat Israelului, dar şi unor regimuri autoritare din zonă sau, din contră, despre îndepărtarea altora fără nicio grijă pentru echilibrul regional şi sensibilităţile etnice sau naţionale.
Statele occidentale trebuie să abandoneze optica militaristă a majorităţii elitelor politice şi intelectuale pentru a putea formula soluţii corecte la provocarea reprezentată de instabilitatea Orientului Mijlociu. Din experienţa ultimelor decenii se desprind o serie de concluzii care impun necesitatea unei abordări diferite din partea aliaţilor euro-atlantici faţă de principala ameninţare la adresa securităţii internaţionale.
Terorismul islamic nu poate fi combătut prin intervenţii militare. Terorismul islamic prosperă în vidul de putere lăsat de regimurile autoritare. Terorismul islamic se hrăneşte din resentimentul produs de victimele colaterale. Terorismul islamic se propagă cu uşurinţă în „societăţile deschise” din spaţiul occidental. Terorismul islamic este o ameninţare pentru stilul de viaţă al cetăţenilor europeni şi americani.
Escaladarea conflictelor din Orientul Mijlociu nu poate reprezenta decât un imbold pentru dezvoltarea organizaţiilor teroriste, care au proliferat mereu în haosul provocat de înlăturarea aşa-numitelor regimuri ostile. Prin urmare, extinderea intervenţiilor occidentale în regiune sau iniţierea altora noi va încuraja şi de acum înainte adeziunea localnicilor la grupările extremiste, uneori din antipatie faţă de puterile ocupante, alteori din nevoia de a-şi asigura existenţa într-un climat care le ameninţă supravieţuirea.
Fanatismul ideologic îşi găseşte un argument puternic în independenţa politică, dar şi în protecţionismul cultural faţă de influenţa unor spaţii cu tradiţie religioasă diferită. Lumea arabă este inflamată, însă, şi de conflictele interne generate de diferendele etnice sau confesionale. Statele occidentale ar fi trebuit să evite alimentarea acestor demoni, dar istoricul intervenţiilor mai vechi sau mai recente demonstrează contrariul.
Naţiunea franceză ar putea juca totuşi un rol important în dezamorsarea pericolului reprezentat de terorismul islamic dacă reacţia sa va fi aceea de a-şi restrânge treptat implicarea în operaţiunile militare din lumea arabă. Precedentul a fost creat deja prin retragerea Spaniei din Irak în urma atentatelor de la Madrid.
Nu este vorba despre o capitulare, ci despre abandonarea unui curs greşit care a generat sute de mii de victime din ambele tabere, pauperizarea populaţiilor din regiune şi destabilizarea statelor din Orientului Mijlociu, dar şi deteriorarea securităţii, a libertăţilor civile şi a standardelor de viaţă din spaţiul occidental.
La polul opus regăsim exemplul Statelor Unite, care au preferat să răspundă atentatelor de la 11 septembrie cu un război împotriva terorismului, începând cu intervenţiile militare din Afganistan şi Irak şi continuând cu revoluţiile din timpul „Primăverii arabe”. Înlăturarea acestor regimuri a generat, însă, un climat şi mai tensionat în regiune, care s-a transferat treptat şi în spaţiul european, mai expus la terorism şi imigranţie decât continentul american.
Această tensiune riscă să se acutizeze ca urmare a atentatelor teroriste şi să genereze conflicte violente între imigranţi şi localnici. De altfel, mai multe state europene au transmis deja semnale clare privind intenţia de a respinge valul de imigranţi. Politica graniţelor deschise nu mai poate rămâne o opţiune viabilă pentru Uniunea Europeană, aşa cum şi multiculturalismul a fost denunţat în trecut de la cele mai înalte tribune politice.
Franţa trebuie să acţioneze cu mai multă înţelepciune dacă vrea să se pună la adăpost de asemenea tragedii pe viitor. Cu toate acestea, declaraţiile „la cald” ale înalţilor oficiali francezi anticipează o nouă reacţie în direcţia greşită. Dacă la nivelul decidenţilor nu va apărea, însă, o schimbare de atitudine, presiunea pentru adoptarea unor decizii responsabile, care să reflecte interesele reale ale naţiunii franceze, şi nu obsesiile ideologice ale elitelor politice şi intelectuale, ar putea veni în urma unor manifestaţii de stradă.
Poate ar fi momentul ca şi România să îşi revizuiască opţiunile de politică externă înainte de a-şi distruge complet imaginea bună pe care o avea în regiune şi de a deveni o altă ţintă pentru organizaţiile teroriste islamice. Legăturile sale cu ţările arabe i-ar permite chiar să joace un rol de mediator între puterile regionale şi statele occidentale, postură din care să aibă o contribuţie reală la stabilizarea Orientului Mijlociu şi normalizarea relaţiilor sale cu exteriorul.
