Decizia Kremlinului de a-şi retrage armata din Siria la numai o jumătate de an după implicarea în războiul dintre regimul prieten condus de Bashar al-Assad, grupările rebele susţinute de occidentali şi organizaţiile teroriste active în această zonă a luat prin suprindere majoritatea comentatorilor. Cei mai mulţi dintre analiştii de profil mizau pe o prezenţă militară mai îndelungată, anticipau complicaţii suplimentare în perspectiva unei rezoluţii a conflictului şi invocau necesitatea ca Rusia să fie constrânsă să îşi restrângă implicarea. Obiectivele limitate ale intervenţiei, evoluţia favorabilă a conflictului şi capacitatea redusă a statului rus de a-şi proiecta puterea militară în afara sferei tradiţionale de influenţă explică decizia precaută adoptată de administraţia Putin ca urmare a armistiţiului dintre armata siriană şi adversarii regimului alawit.
Intervenţia din Siria este primul angajament militar al Federaţiei Ruse în afara fostului spaţiu sovietic. Precedenta campanie rusă în regiunea Orientului Mijlociu este şi ultima desfăşurată dincolo de sfera tradiţională de influenţă a Kremlinului şi datează din perioada de final a Uniunii Sovietice. Intervenţia în Afganistan din anii ’80 este considerată de către specialişti una dintre cauzele crizei economice şi politice care a grăbit dizolvarea URSS din debutul deceniului următor. Vladimir Putin declara, în urmă cu câţiva ani, că dispariţia construcţiei sovietice reprezintă “cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului trecut”. Judecând după atitudinea precaută din criza siriană, am putea concluziona că liderul rus încearcă să evite repetarea greşelilor anterioare. Eşecul mai recent al intervenţiilor americane din Afganistan şi Irak îi serveşte ca un avertisment suplimentar.
Campania din Siria poate reprezenta o componentă esenţială în strategia de redobândire a unei poziţii de prim plan la nivel global. Federaţia Rusă nu şi-a permis asumarea unui rol mai important decât cel de putere regională după destrămarea construcţiei sovietice, însă comportamentul insolent în arena internaţională denotă aspiraţiile mai înalte ale moştenitoarei URSS. Rusia nu a renunţat decât pentru scurt timp la pretenţia de a exercita o influenţă decisivă asupra cursului relaţiilor internaţionale. Nostalgia după poziţia de forţă din perioada Războiului Rece traversează politica externă a Federaţiei Ruse de după 1993. Kremlinul nu mai dispune, însă, de aceeaşi capacitate de a-şi proiecta puterea dincolo de graniţe. Occidentalizarea societăţilor est-europene şi extinderea spaţiului de securitate euroatlantic i-au restrâns considerabil sfera de acţiune chiar şi în vecinătatea apropiată.
Rusia nu avea capacitatea să obţină mai mult din această etapă a conflictului sirian. Retragerea a venit la momentul oportun pentru Moscova, iar câştigul cel mai important este cel de imagine. Dincolo de menţinerea unui regim prieten într-o zonă care a ajuns să reprezinte epicentrul relaţiilor internaţionale, Rusia a reuşit să-şi susţină pretenţiile de putere globală, demonstrând capacitatea de a interveni, chiar şi limitat, într-un conflict dincolo de vecinătatea apropiată şi de a impune o evoluţie favorabilă intereselor sale. Retragerea contribuie la consolidarea acestei percepţii pentru că previne riscul ca slăbiciunile Rusiei să apară evidente în cazul unei prezenţe prelungite care ar presupune investiţii peste posibilităţi şi ar expune armata rusă unor ciocniri cu celelalte puteri implicate. Reacţia ezitantă la agresiunea Turciei denotă aceeaşi reţinere în a-şi măsura forţele cu rivalii.
Rusia nu are niciun interes pentru complicaţii inutile în zona Orientului Mijlociu. Deteriorarea relaţiei cu Turcia reprezintă mai degrabă o consecinţă neintenţionată a intervenţiei în Siria pe care Rusia ar fi preferat probabil să o evite. Moscova a pierdut un partener în Ankara, judecând după colaborarea celor două regimuri din anii precedenţi. O prezenţă mai îndelungată ar fi presupus riscul unei deteriorări şi în relaţia cu Arabia Saudită. Astfel de evoluţii ar putea dezechilibra raportul dintre costurile şi beneficiile menţinerii regimului Assad. Miza războiului sirian nu poate fi nici pe departe la fel de importantă pentru Rusia precum manipularea conflictelor din vecinătatea apropiată şi conservarea influenţei sale în spaţiul post-sovietic. Comparaţia dintre intervenţia limitată din Siria şi angajamentele riscante din Georgia sau Ucraina susţine această perspectivă.
Spre deosebire de alte puteri implicate în război, Rusia a preferat să nu-şi asume obiective grandioase care i-ar fi condiţionat retragerea de îndeplinirea lor, precum eliminarea Statului Islamic sau restaurarea controlului armatei siriene asupra întregului teritoriu, ocupat parţial de grupările rebele şi de organizaţiile teroriste. Intervenţia a vizat menţinerea regimului Assad într-o perioadă în care guvernele occidentale anunţau cu entuziasm prăbuşirea sa iminentă. Retragerea precaută denotă totuşi că sprijinul Moscovei nu este nelimitat, lasă deschisă posibilitatea unor negocieri viitoare cu celelalte puteri implicate şi obligă regimul Assad să trateze armistiţiul cu seriozitate. Rusia nu pare dispusă să se expună unor riscuri inutile pentru a consolida poziţia aliatului Bashar al-Assad, dar va continua, probabil, să joace un rol important atât timp cât nu va presupune costuri exagerate.
Interesele divergente ale puterilor angajate în conflictul din Siria şi Irak reprezintă principala piedică în dezvoltarea unei abordări unitare pentru combaterea Statului Islamic. Eliminarea acestuia nu pare să reprezinte un obiectiv prioritar pentru niciunul dintre actorii implicaţi. Armistiţiul fragil dintre armata siriană şi rebeli este puţin probabil să determine reorientarea eforturilor de război spre combaterea terorismului. Scriam într-un articol precedent că “Statul Islamic reprezintă o ameninţare pentru Rusia doar în măsura în care periclitează stabilitatea regimurilor prietene din lumea arabă. Prin urmare, Moscova urmăreşte în principal să-şi conserve influenţa în Orientul Mijlociu, iar eforturile sale se îndreaptă şi spre combaterea terorismului doar în măsura în care se suprapun acestui obiectiv.” Retragerea Rusiei nu putea fi condiţionată de eliminarea Statului Islamic din moment ce nu reprezenta un obiectiv prioritar al intervenţiei sale, chiar dacă interesul Kremlinului pentru combaterea terorismului este real şi cauzat de ameninţările domestice.
Dacă Statul Islamic se apropie de dispariţie nu este neapărat datorită eforturilor de război ale puterilor participante la conflictul din Irak şi Siria, oricum dependente de actorii din teren care luptă împotriva acestuia. Patrick Cockburn scria recent pentru London Review of Books despre privaţiunile la care sunt supuse persoanele din teritoriul controlat de organizaţia teroristă, despre radicalizarea reprezentanţilor Statului Islamic în aplicarea sharia şi despre exodul provocat de abuzurile repetate ale acestora. Represiunea, pauperizarea şi alienarea populaţiei apar inevitabil în evoluţia oricăror regimuri autoritare şi reprezintă principalele lor vulnerabilităţi.
Singura metodă de a combate terorismul pe termen lung este aceea de a reduce atractivitatea prozelitismului islamist. Intervenţiile discreţionare şi ororile inerente conflictelor militare furnizează argumentele pentru radicalizarea localnicilor şi justifică adeziunea acestora la organizaţiile teroriste. Fără o schimbare de perspectivă în politica marilor puteri faţă de regiunea Orientulului Mijlociu, amploarea fenomenului nu va putea fi diminuată decât temporar, iar dispariţia Statului Islamic va fi urmată, ca de obicei, de afirmarea altei organizaţii teroriste.
Rusia reprezintă deocamdată o excepţie în cadrul acestui conflict. Explicam într-un articol anterior că prezenţa prelungită a celorlalte puteri în zonă va provoca escaladarea ostilităţilor, ceea ce “nu poate reprezenta decât un imbold pentru dezvoltarea organizaţiilor teroriste, care au proliferat mereu în haosul provocat de înlăturarea aşa-numitelor regimuri ostile. Prin urmare, extinderea intervenţiilor occidentale în regiune sau iniţierea altora noi va încuraja şi de acum înainte adeziunea localnicilor la grupările extremiste, uneori din antipatie faţă de puterile ocupante, alteori din nevoia de a-şi asigura existenţa într-un climat care le ameninţă supravieţuirea.
Fanatismul ideologic îşi găseşte un argument puternic în independenţa politică, dar şi în protecţionismul cultural faţă de influenţa unor spaţii cu tradiţie religioasă diferită. Lumea arabă este inflamată, însă, şi de conflictele interne generate de diferendele etnice sau confesionale. Statele occidentale ar fi trebuit să evite alimentarea acestor demoni, dar istoricul intervenţiilor mai vechi sau mai recente demonstrează contrariul. (…)
Nu este vorba despre o capitulare, ci despre abandonarea unui curs greşit care a generat sute de mii de victime din ambele tabere, pauperizarea populaţiilor din regiune şi destabilizarea statelor din Orientului Mijlociu, dar şi deteriorarea securităţii, a libertăţilor civile şi a standardelor de viaţă din spaţiul occidental.”