Ce poziţie ar trebui să adopte România în privinţa negocierilor dintre Marea Britanie şi Uniunea Europeană este întrebarea la care încearcă să răspundă Horaţiu Pepine într-un articol recent (Brexit şi emigraţia românească).
Editorialistul Deutsche Welle scrie că „disidența britanică pare să fie până acum singura propunere serioasă de revizuire a mecanismelor actuale și de reașezare a Uniunii pe un temei mai solid și, totodată, mai democratic”, iar ţările de talia României ar trebui să aibă „cel mai mare interes ca mecanismele din interiorul Uniunii să fie cât mai democratice (adică receptive la vocile celor mici)”.
Intervenţia lui Horaţiu Pepine este salutară în contextul opiniei dominante din spaţiul public românesc potrivit căreia singurul curs avantajos pentru construcţia europeană (şi implicit România) ar fi acela al unei integrări aprofundate. Şi totuşi, optimismul editorialistului Deutsche Welle cu privire la posibilitatea unei reforme a Uniunii Europene nu se justifică în condiţiile acţiunilor ezitante ale guvernului britanic şi evoluţiilor neconvingătoare ale procesului de negociere.
Observaţiile conservatorului britanic Daniel Hannan, poate cea mai articulată şi consecventă voce eurosceptică din Parlamentul European, conturează o perspectivă diferită asupra acestui proces care se desfăşoară în contextul referendumului pentru ieşirea Marii Britanii din Uniunea Europeană. David Cameron s-a menţinut la guvernare cu promisiunea organizării unei consultări populare amânată până în acest moment sub pretextul negocierii modificărilor la tratatul european, însă angajamentul partidului de guvernare reprezintă mai degrabă o consecinţă a ascensiunii UKIP şi a curentului eurosceptic din societatea britanică şi mai puţin expresia convingerilor liderilor conservatori.
Potrivit europarlamentarului britanic, tactica negocierii unei înţelegeri, gândită iniţial de administraţia conservatoare cu intenţia de a încuraja votul pentru rămânerea în interiorul construcţiei europene, s-a dovedit în schimb revelatoare pentru rezistenţa la reformă a instituţiilor UE. Unul câte unul, obiectivele asumate de premierul britanic în trecut au fost abandonate încă dinainte de începutul negocierilor pentru a se putea ajunge la un acord care să fie vândut publicului drept o reuşită şi să descurajeze curentul eurosceptic în perspectiva referendumului. Daniel Hannan anticipează şi care ar putea să fie condiţiile unui asemenea acord derizoriu (If the EU won’t take Britain seriously now, it never will).
Dincolo de atitudinea ezitantă a guvernului britanic în relaţia cu Uniunea Europeană, propunerile de reformă nu pot reprezenta o opţiune în direcţia democratizării construcţiei europene decât în măsura în care vor presupune inversarea procesului de integrare politică. Orice reformă care continuă transferul de suveranitate dinspre statele membre spre structurile supranaţionale determină o evoluţie în direcţia opusă. Din această perspectivă, însăşi existenţa unor instituţii precum Comisia Europeană sau Parlamentul European, cu atât mai mult consolidarea lor, devine problematică.
Structura comunitară reprezintă o caricatură a sistemelor naţionale menită să simuleze reprezentarea politică a cetăţenilor statelor membre prin replicarea arhitecturii instituţionale a democraţiilor moderne. După procesul de centralizare a statelor naţionale de pe parcursul secolelor XIX şi XX, o reformă democratică autentică ar presupune transferul autorităţii cât mai aproape de cetăţean. Secolul XXI se conturează în schimb sub auspiciile transferului suveranităţii la nivel supranaţional, evoluţie care îndepărtează şi mai mult decizia politică de cetăţean. Continentul european se află în avangarda acestor tendiţe care par să redefinească şi alte regiuni.
În acest timp, partidul care ar trebui să reprezinte poziţia eurosceptică în politica românească este în deplină concordanţă cu opinia majoritară integraţionistă în dezbaterea publică pe teme europene. Mai mult, singurul reprezentant al M10 din Parlamentul European se profilează ca dizident în interiorul grupului eurosceptic căruia i s-a alăturat de curând şi din care fac parte şi conservatorii britanici, un deznodământ aşteptat după o afiliere oportunistă şi cu consecinţe previzibile pentru coeziunea Alianţei Conservatorilor şi Reformiştilor Europeni (AECR) (Monica Macovei şi conservatorii europeni).
