Barack Obama a reafirmat angajamentele de securitate ale NATO faţă de statele membre din flancul estic al alianţei cu prilejul mini-turneului european care a inclus vizite în Marea Britanie şi Germania. „Misiunea centrală a NATO este şi va fi mereu datoria noastră solemnă – angajamentul din Articolul 5 privind apărarea noastră comună. De aceea vom continua să întărim apărarea aliaţilor noştri din linia întâi, din Polonia, România şi statele baltice”, declara preşedintele american la începutul acestei săptămâni, în cadrul unui discurs susţinut la Hanovra. Nominalizarea României printre statele vizate de garanţiile de securitate reconfirmate de liderul de la Washington, în numele alianţei Nord-Atlantice, a fost întâmpinată cu exaltarea obişnuită în presa autohtonă.
Declaraţiile liderului de la Casa Albă au fost precedate de anunţul Pentagonului privind creşterea de patru ori a bugetului alocat Iniţiativei de Reasigurare Europeană (ERI). Suplimentarea fondurilor destinate trupelor amplasate în Estul Europei a provocat la fel de mult entuziasm în România. “Această decizie subliniază angajamentul puternic al SUA pentru securitatea europeană şi vine în întâmpinarea obiectivelor comune pe care le avem în ceea ce priveşte securitatea regională şi a ţării noastre”, declara premierul Dacian Cioloş la data anunţului. Măsura în care garanţiile de securitate ale aliaţilor reflectă realitatea rămâne, însă, deschisă dezbaterilor în absenţa unor situaţii de criză care să fi impus o reacţie militară. Pe de altă parte, servitutea ideologică sau lipsa de anvergură intelectuală împiedică elita politică şi mediatică autohtonă să evalueze cu realism disponibilitatea puterilor occidentale de a-şi respecta angajamentele stabilite prin tratatul NATO în cazul unui potenţial conflict pe flancul estic.
Asistenţialimul militar în care s-au complăcut după al doilea război mondial membrele europene ale alianţei Nord-Atlantice în raport cu Statele Unite întreţine iluzia securităţii continentului. O lectură mai atentă a declaraţiilor liderului de la Washington în contextul dezbaterilor recurente din spaţiul american cu privire la relevanţa NATO după dispariţia ameninţării reprezentate de URSS sau contribuţia disproporţionată a SUA la bugetul alianţei ar recomanda o atitudine mai precaută din partea decidenţilor şi analiştilor europeni. Der Spiegel relata, în avanpremiera vizitelor din Europa, despre intenţia preşedintelui american de a solicita aliaţilor britanici şi germani să contribuie cu efective militare la securizarea flancului estic. În cadrul aceluiaşi discurs susţinut la Hanovra, Barack Obama a reafimat şi necesitatea ca statele membre NATO să-şi respecte angajamentul de a aloca bugetelor naţionale de apărare cel puţin 2% din produsul intern brut, făcând trimitere la situaţia de dependenţă în care se complace Europa. Mesajul de unitate reflectă, în parte, aceeaşi preocupare pentru capacitatea statelor europene de a acţiona militar.
Declaraţiile preşedintelui ar putea reprezenta şi un ecou al semnalelor transmise de societatea americană, tot mai puţin dispusă să suporte costurile generate de securizarea continentului european. Succesul candidaţilor antiestablishment din alegerile preliminare confirmă această perspectivă. Comentatorii de peste ocean anticipau aproape în unanimitate ca poziţiile controversate ale lui Donald Trump pe tema politicii externe să îi diminueze considerabil şansele la nominalizare. În urmă cu doar câteva săptămâni, candidatul republican reuşea să provoace o întreagă polemică atunci când îndrăznea să pună la îndoială beneficiile apartenenţei la NATO pentru Statele Unite. În ciuda acestor declaraţii sau poate chiar şi datorită lor, Donald Trump rămâne lider detaşat în cursa pentru învestitura republicană la alegerile prezidenţiale din finalul acestui an.
Dezbaterile electorale cu privire la prezenţa Statelor Unite în alianţa Nord-Atlantică îngrijorează cancelariile europene. Barack Obama şi Hillary Clinton invocau în acest sens reacţiile de consternare ale liderilor de pe continent la declaraţiile unora dintre candidaţii din cursa pentru Casa Albă. Temerile decidenţilor europeni erau previzibile în condiţiile în care întreaga arhitectură de securitate a spaţiului transatlantic se bazează pe capabilităţile militare ale Statelor Unite. Starea asistenţialistă în care s-a complăcut Europa după al doilea război mondial se traduce astăzi în incapacitatea statelor de pe continent de a-şi apăra graniţele fără sprijin american. Perspectiva unei retrageri a Statelor Unite nu poate fi decât îngrijorătoare pentru o elită obişnuită ca puterea americană să-şi asume responsabilitatea şi costurile securităţii continentului.
Garanţiile de securitate oferite de apartenenţa la NATO în compania SUA sau de prezenţa trupelor americane pe continent au descurajat statele membre să-şi dezvolte capabilităţile militare. În aceste condiţii, deciziile Pentagonului riscă să acutizeze inerţia cancelariilor europene. Suplimentarea fondurilor alocate securizării flancului estic şi extinderea prezenţei americane la graniţa NATO vor întreţine pe mai departe iluzia securităţii unor state cu mijloace de apărare deficitare. Politicienii europeni vor continua să cheltuie nestingheriţi bugetele publice în scopul realegerii, iar dezvoltarea capacităţilor defensive va rămâne secundară în raport cu fidelizarea electoratelor prin programe de asistenţă socială sau cu favorizarea unor interese economice obscure.
Superioritatea militară a Statelor Unite nu este doar o consecinţă a cursei înarmărilor din perioada Războiului Rece. Dispariţia Uniunii Sovietice nu a determinat şi abandonarea investiţiilor masive ale administraţiilor americane. Bugetul apărării continuă să crească la presiunea „complexului militar industrial” şi a unei secţiuni a societăţii manipulate de propaganda intervenţionistă. Nu doar companiile producătoare de armament finanţează lobby-ul pentru majorarea cheltuielilor de apărare, ci şi statele client din Orientul Mijlociu, precum Israel sau Arabia Saudită, beneficiare ale intervenţiilor şi subvenţiilor americane în regiune. În Europa, în schimb, influenţa dezvoltatorilor de armament asupra politicii statelor din care provin este considerabil mai redusă, la fel şi apetenţa publicului de pe continent pentru aventurismul militar.
La toate acestea se adaugă pacifismul elitei politice şi administrative europene care aspiră la un viitor utopic în care dizolvarea statelor naţionale şi nivelarea ideologică vor elimina cauzele oricărui conflict. Inadecvarea la realitate a establishmentului progresist este reprezentativă pentru maniera defectuoasă în care gestionează succesiunea de ameninţări la care este expus continentul. Reacţiile tardive şi soluţiile deficitare la crizele repetate pe care le traversează construcţia europeană, precum cea a datoriilor suverane sau a imigraţiei, denotă atât o înţelegere epidermică a fenomenelor, cât şi orbire ideologică sau inerţie birocratică. Arhitectura comunitară se va prăbuşi în cele din urmă sub presiunea constantă a factorilor de schimbare interni sau externi la care elita politică şi funcţionărească europeană se dovedeşte incapabilă să se adapteze.
În aceeaşi zi în care Barack Obama îşi încheia vizita în Germania cu discursul referitor la reasigurarea militară a flancului estic, presa de la Bucureşti reflecta pe larg declaraţiile generalului Laurian Anastasof despre patru situaţii în care avioanele de luptă au fost ridicate în aer din cauza îngrijorărilor provocate de zboruri ale unor aeronave ruseşti care au depăşit 100 km de la ţărmurile Crimeii. Deşi Şeful Statului Major al Forţelor Aeriene din România a precizat că “niciun avion rusesc nu s-a apropiat de spaţiul aerian naţional”, afirmaţiile sale au fost prezentate în unele cazuri cu intenţia vădită de a amplifica ameninţarea reprezentată de regimul de la Moscova. Tendinţa de exagerare a pericolului rusesc nu se explică doar prin senzaţionalismul presei locale. Editorialistul Deutsche Welle România, Horaţiu Pepine constata recent “o veritabilă paranoia” în spaţiul autohton privind influenţa propagandei Kremlinului, care “nu doar că aduce un prejudiciu conversației publice, dar creează și confuzie în planul securității”.
Acelaşi tip de suspiciuni domină şi dezbaterea publică din statele vecine, la fel de determinate să obţină garanţii de securitate din partea puterilor vestice în faţa ameninţării reprezentate de Rusia. Un exemplu tipic de pledoarie în favoarea suplimentării prezenţei militare pe flancul estic al alianţei Nord-Atlantice este reprezentat de articolul recent semnat de Janusz Onyszkiewicz şi Imants Liegis, foşti miniştri ai apărării în Polonia, respectiv Letonia, alături de Elisabeth Braw de la Atlantic Council. Acţiunile revizioniste ale regimului de la Kremlin sunt invocate pentru a susţine necesitatea unor asemenea măsuri. “It is pertinent to recall that none of these proposed defensive measures by NATO would be necessary had it not been for Russia’s violation of the postwar international legal order, as well as the NATO-Russia Founding Act”, concluzionează cei trei autori.
Dacă în cazul statelor de pe flancul estic, amplificarea ameninţării ruseşti îşi găseşte justificarea în istoria conflictuală cu vecinul de la Răsărit, pentru Statele Unite şi aliaţii vestici percepţia de putere revizionistă la adresa Rusiei este indispensabilă avansului intereselor occidentale în regiune. Potenţialul de agresiune al Moscovei reprezintă principalul argument pentru încălcarea angajamentelor de după destrămarea URSS privind aderarea fostelor state comuniste la blocul transatlantic. Extinderea NATO şi UE încalcă asigurările oferite Kremlinului de puterile occidentale cu privire la menţinerea unei zone tampon între cele două sfere de influenţă din Europa. În aceste condiţii, nu ar trebui să mai suprindă pe nimeni opoziţia permanentă şi scepticismul visceral al Moscovei la adresa politicii cancelariilor şi organizaţiilor vestice în regiune.
Aspiraţiile imperialiste îşi găsesc încă ecouri în politica regimului de la Kremlin, însă Rusia are o capacitate limitată de a-şi proiecta influenţa politică sau puterea militară dincolo de vecinătatea apropiată. Episodul intervenţiei din Siria, încheiat cu o retragere rapidă, confirmă această perspectivă, chiar dacă Kremlinul a reuşit să impună o evoluţie favorabilă obiectivelor sale în desfăşurarea conflictului. Rusia plusează cu abilitate la capitolul imagine, dar capacităţile reale rămân mult în urma pretenţiilor de putere globală. Aşa cum explicam într-un articol precedent, retragerea precaută din Siria a contribuit la conturarea unei percepţii de forţă pentru că a prevenit riscul ca slăbiciunile Rusiei să apară evidente în cazul unei prezenţe prelungite care ar fi presupus investiţii peste posibilităţi şi ar fi expus armata rusă unor ciocniri cu celelalte puteri implicate.
În condiţiile capacităţilor limitate şi influenţei restrânse ale Rusiei, cultivarea paranoiei în societăţile europene reprezintă o opţiune iresponsabilă care împiedică normalizarea relaţiilor cu Moscova şi colaborarea în dosare internaţionale de interes comun, precum combaterea terorismului sau non-proliferarea nucleară. Adoptarea măsurilor anunţate de administraţia americană pentru flancul estic al NATO riscă să adâncească falia dintre blocul transatlantic şi sfera tradiţională de influenţă a Kremlinului. Beneficiile unei atitudini provocatoare în relaţia cu Rusia nu sunt deloc evidente. Devin tot mai frecvente, în schimb, crizele generate de politica expansionistă a puterilor occidentale în vecinătatea apropiată a statului rus, aflată sub permanenta ameninţare a dezgheţării unor conflicte vechi, precum cele din Transnistria, Abhazia şi Osetia de Sud sau Nagorno-Karabah, sau a declanşării altora noi, precum cel din Donbas.
Elita politică şi mediatică autohtonă întreţine iluzia că România s-ar afla într-o situaţie privilegiată de securitate ca urmare a apartenenţei la NATO şi a parteneriatului strategic cu Statele Unite, chiar dacă majoritatea analiştilor au avertizat de-a lungul timpului că armata română este incapabilă să facă faţă unui conflict militar fără sprijin consistent din partea aliaţilor. Deciziile recente de suplimentare a bugetului apărării şi a dotărilor armatei sunt salutare, însă reflectă mai degrabă presiunea angajamentelor externe decât convingerea decidenţilor că România trebuie să-şi dezvolte capacităţile defensive în eventualitatea unei agresiuni militare. Dependenţa de partenerii occidentali condiţionează urmărirea intereselor naţionale şi determină adoptarea unor decizii de politică externă contrare obiectivelor statului român, vezi alinierea la politica defectuoasă a blocului transatlantic în regiunea Orientului Mijlociu.
Dezvoltarea capacităţilor militare ale armatei române şi adoptarea unei politici realiste în raport cu Rusia ar trebui să se regăsească printre priorităţile decidenţilor autohtoni în plan internaţional. Subordonarea la obiectivele puterilor occidentale reprezintă, în schimb, o opţiune deficitară din perspectiva unei politici externe care să reflecte şi să urmărească interesele societăţii româneşti.
