Războiul din Ucraina nu ar fi trebuit să izbucnească niciodată. Și da, existau abordări strategice diferite ale relației dintre NATO și Rusia care ar fi putut descuraja o evoluție beligerantă. Doar că un curs alternativ de acțiune a fost susținut numai de voci dizidente din cadrul angrenajului occidental de securitate, a căror marginalizare a urmat previzibil opoziției la adresa consensului din administrațiile de atunci. Una care i-a urmărit și în mediul academic sau publicistic cu obiectivul de a le restrânge audiența și de a bloca circulația ideilor pe care le argumentau. Cât de credibil putem aprecia și după tendințele electorale curente.
Afirmația din paragraful anterior nu-și propune să absolve Kremlinul de responsabilitate, cu atât mai puțin să-i justifice agresiunea și, în general, politica opresivă din „vecinătatea apropiată”. Mai degrabă pune în context un deznodământ care putea fi evitat cu un plus de realism în cancelariile vestice și o evaluare pragmatică a propriilor capacități (nu doar) militare. Una care ar fi putut să conducă măcar la o atitudine favorabilă oricărei inițiative ulterioare de reconciliere.
Pentru că dacă tot a fost permisă declanșarea războiului, ar fi trebuit cel puțin oprit cu prima ocazie. Aceeași despre care s-ar fi cuvenit să recunoască toată lumea până în prezent că era și cea mai avantajoasă pentru victimă. Mai exact când drumul rușilor spre Kiev a fost blocat de rezistența ucrainenilor, spre consternarea regimului de la Kremlin, forțat să-și revizuiască întreaga strategie militară. Au trecut mai bine de patru ani de atunci și Ucraina încă nu s-a întâlnit cu o situație mai favorabilă de a încheia conflictul. Desigur, fără ca realitatea din teren să împiedice tot felul de speculații recurente cu privire la o iminentă capitulare a Rusiei, ba chiar în condițiile cele mai dezastruoase pentru Moscova.
Am traversat mai întâi etapa bolilor incurabile de care ar suferi Vladimir Putin. Memorabile au fost în special amplele materiale de presă despre pătura la adăpostul căreia și-a încălzit picioarele la parada de 9 mai. Dovadă irefutabilă de cancer în stadiu terminal după o întreagă pleiadă de analiști consacrați. (Nimeni nu e nemuritor, dar regimurile se extind uneori și după dispariția artizanilor, mai ales când nu se întrevede nicio alternativă viabilă la orizont.) Nu la fel de mult entuziasm au stârnit și mișcările de stradă din Moscova, după multe alte situații de-a lungul mandatelor actualului președinte când s-a vehiculat posibilitatea unei revoluții. De câte ori să te și faci de râs cu aceeași predicție eronată până să nu te mai asculte nimeni?
Mai pasionant s-a dovedit episodul rebeliunii lui Prigojin. Unul care le-a provocat dileme greu de soluționat pentru a se asigura că nu se poziționează cumva de „partea greșită a istoriei” sau ratează vreo oportunitate de virtue signaling. Noroc că marșul spre Moscova s-a încheiat până să ajungă la destinație. Dar nu înainte de a le alimenta din nou teroriile despre căderea inevitabilă a regimului de la Kremlin, care se afla încă o dată în fața colapsului iminent. Numai dacă le-ar fi trezit la fel de mult entuziasm și valurile de ultimatumuri și sancțiuni de la Bruxelles, actorul care nu captează atenția publicului nici când ridică vocea și comunică până răgușește.
I-au resuscitat, în schimb, primele incursiuni ucrainene pe teritoriul Rusiei. Și pe bună dreptate, odată cu deschiderea fronturilor de la Moscova sau chiar Sankt Petersburg. Doar că fiecare atac ucrainean cu drone este urmat de represalii brutale la Kiev. Ucraina a reușit să-și contamineze agresorul cu flagelul războiului pe care însăși Rusia l-a început, dar a făcut-o cu același cost al escaladării ostilităților și același orizont îndepărtat pentru un armistițiu.
N-aș vrea să comit aceeași greșeală și să neg posibilitatea unei evoluții a conflictului în direcția specificată de vreuna dintre predicțiile optimiste. Realitatea are obiceiul de a contrazice și teoriile cele mai bine argumentate. Ce dovadă mai bună decât modul în care analiști ce își demonstraseră competența în trecut au negat categoric posibilitatea invaziei până în ultimul moment? La fel cum tabăra opusă a inundat media cu reacții din care se desprindea o satisfacție meschină că alarmismul le-a fost în sfârșit confirmat.
Sutele de mii de morți acumulate între timp nu au determinat comentariatul mainstream să abandoneze mentalitatea de galerie. Mai grav este că nici atitudinea cancelariilor de la care s-ar fi așteptat o intervenție mediatoare nu a progresat substanțial. N-ar trebui să ne mirăm că războiul continuă din moment ce singurul lider cu o preocupare susținută pentru negocierea unui arminstițiu rămâne infamul Donald Trump. Tocmai cel la adresa căruia planează cele mai grave suspiciuni cu privire la resorturile care îi animă orice demers în vederea unei soluționări a conflictului din vecinătate.
Presa românească s-a umplut din nou în aceste zile de analize traduse cu inteligența artificială din publicații americane care, pentru un motiv pe care nu pot să mi-l explic decât prin retardul ideologic demonstrat cu fiecare ocazie, se bucură în continuare de un anumit prestigiu în spațiul autohton. Jurnaliștii care le preiau nu par să verifice nici măcar biografiile autorilor înainte de a le reflecta pe larg acuzațiile. Ar fi putut afla, spre exemplu, că Tom Nichols, pentru a mă referi doar la ultimul material dintr-o serie lungă, este un reprezentant al curentului Never Trump care vehiculează încă din 2016 cele mai scandaloase teorii la adresa președintelui american. Inclusiv cele despre care s-a aflat ulterior că erau doar materiale de propagandă ale foștilor adversari din alegeri.
Nu am scris nici cele de mai sus în apărarea cuiva, mai ales a unui personaj care a deturnat conservatorismul într-o direcție cu totul deplorabilă și a compromis, drept consecință, o serie de revendicări legitime ale mișcărilor antiestablishment. Doar că există și acuzații pertinente în privința corupției regimului său, cu propria familie în prim plan, care au fost mereu eclipsate de proferarea unor teorii lipsite de probe. Însăși revenirea în cursa pentru învestitura republicană s-a produs tocmai pe fondul interpretării unor anchete oficiale ca motivate politic. Fără o astfel de evoluție a evenimentelor, cuplată la erorile strategice ale competitorilor, am fi putut vorbi astăzi de o administrație DeSantis, fostul star al republicanilor ajuns complet irelevant în politica națională.
Sigur că, la cum se vede scena mediatică după revelațiile dosarului Epstein, să infirmi categoric vreo acuzație la adresa unei persoane publice, oricât de scandaloasă, a devenit un pariu riscant. Dar chiar și așa, cu datele pe care le avem la dispoziție, nici actuala înțelegere dintre Donald Trump și Vladimir Putin nu pare tocmai „o ieșire din rol”. Mai degrabă o nouă expresie a politicii sale tranzacționale, cum s-a instituit convenția de a fi caracterizată, la care se adaugă, pe de o parte, obsesia pentru asumarea posturii de pacificator, ajunsă la apogeu odată cu întreaga campanie pentru câștigarea premiului Nobel. Dar și disperarea să puncteze electoral pe fondul unei campanii diferite, cea pentru midterms, prin brokerajul unor înțelegeri care să-i restabilească aura de negociator. Cu atât mai mult dacă au și potențialul de a diminua impactul războiului din Iran asupra economiei americane, o cauză majoră a declinului republicanilor în sondaje.
Și cum avea nevoie și de un țap ispășitor pentru eșecul de a impune o rezoluție în conflictul din Ucraina, Donald Trump l-a arătat cu degetul pe Volodimir Zelenski, supus și în propria țară unui tir de acuzații din partea unor foști colaboratori, odată cu suspiciunile de corupție la adresa regimului său în ansamblu. Nu tocmai o alegere suprinzătoare din moment ce alternativa reprezentată de învinuirea lui Vladimir Putin n-ar fi condus nici la o înțelegere și nici la vreo oportunitate de a puncta în rândul unor segmente de votanți care nu manifestă oricum prea multă simpatie la adresa liderului ucrainean. Și mai ales care l-au susținut în alegeri tocmai cu obiectivul de a limita contribuția Statelor Unite la război.
Unul dintre punctele forte ale campaniei lui Donald Trump din 2016 a fost tocmai contestarea politicii externe americane. Criticile sale la adresa războaielor din Afghanistan și Irak au răsunat ca o blasfemie în peisajul republican amenajat de neoconservatorii migrați de la democrați. Una care a rezonat cu așteptările publicului de a limita aventurismul militar și chiar acoperirea umbrelei de securitate pentru a concentra resursele statului pe rezolvarea unor priorități de politică internă.
Abandonul pozițiilor exprimate în campaniile electorale reprezintă o cauză principală a crizei de încredere pe care o traversează. Și nu doar ca urmare a costurilor economice ale intervenției din Iran pentru electoratul său tradițional. Abaterea flagrantă de la propria doctrină de politică externă este și la originea rupturii din lumea MAGA. Aceeași care a suplimentat rândurile contestatarilor prin transferul unora dintre cei mai influenți susținători ai candidaturilor lui Donald Trump. Fractura se resimte nu doar în spațiul mediatic, ci și în Congres sau chiar în administrație prin retragerea uneia dintre puținele voci consistente pe subiect, Tulsi Gabbard.
Alegerile din Statele Unite vor măsura impactul evoluțiilor de politică externă cu un grad mai ridicat de precizie decât o fac deja mișcările de stradă care au cuprins o parte a spațiului occidental. Dincolo de apetența recunoscută a unor categorii sociale pentru manifestările de stradă, mai ales în țări cu o tradiție revoluționară celebrată chiar și instituțional, revendicările protestatarilor țin mai ales de scăderea nivelului de trai și identifică angajamentul militar drept una dintre cauzele principale.
În absența unor agresiuni flagrante la adresa statelor NATO, care să portretizeze amenințarea ca reală nu doar pentru flancul estic, nu este tocmai plauzibil că tendințele se vor inversa, iar publicul va deveni mai favorabil intervențiilor externe și costurilor financiare pe care le impun. Problema subvenționării războiului din Ucraina s-ar putea transforma într-una fără soluție odată cu noi runde de alegeri și în Europa. Unele care anunță să propulseze inclusiv candidaturi ce se opun oricărei forme de implicare.
Tema de campanie a războiului din vecinătate tinde să devină o vulnerabilitate majoră pentru un mainstream care nu s-a ferit în trecut să o speculeze cu fiecare ocazie. Amenințarea reprezentată de Rusia a fost instrumentată fără prea multe scrupule pentru a justifica tot felul de coaliții transideologice din care au rezultat eșecuri succesive în a furniza guvernări la standarde acceptabile. Cacofonia administrativă generată de alianțele stânga-dreapta se resimte în fiscalitatea deficitară a statelor europene, incapabile să articuleze strategii eficiente de adaptare la transformările provocate de pandemie, războaie sau tehnologii inovatoare.
A învinui Rusia pentru dificultățile pe care le întâmpină reprezintă întotdeauna o strategie tentantă și, în anumite situații, una capabilă să reflecte și o parte din adevăr. Dar realitatea nu tocmai flatantă la adresa mainstreamului este că succesiunea de crize pe care le traversează reprezintă într-o măsură covârșitoare propria creație. Una alimentată în continuare de aceleași politici falimentare pe care se ambiționează să le reinventeze sub forme ce nu le alterează cu nimic conținutul. Atât timp cât aceste vulnerabilități au fost expuse, și chiar recunoscute în cazuri salutare, fără a face totuși obiectul unor intervenții corective, devine ridicol să mai simuleze cineva surpriza ori de câte ori un actor ostil încearcă să le speculeze.
