Sistemul nostru, establishment-ul lor

S

Poate cel mai întâlnit termen în comentariile pe marginea alegerilor primare din Statele Unite este cel de establishment. Analiştii îl invocă cu regularitate în încercarea de a interpreta rezultatele suprinzătoare ale candidaţilor republicani sau democraţi. Apartenenţa sau opoziţia la establishment pare să reprezinte criteriul definitoriu în actuala campanie pentru nominalizarea la prezidenţiale. Dar ce înseamnă acesta şi în ce măsură putem identifica un corespondent în dezbaterea politică autohtonă?

http://gty.im/483208910

Donald Trump se întreba ipocrit deunăzi, în cadrul unui mesaj de unitate către elita republicană, ce reprezintă establishment-ul şi dacă acesta chiar există. Definiţia termenului ar trebui să cuprindă persoanele care obţin beneficii materiale de pe urma activităţii politice, de la consultanţi profesionişti la politicieni de carieră sau finanţatori, de la funcţionari numiţi politic la jurnalişti aserviţi puterii sau opoziţiei. Termenul a căpătat treptat o conotaţie negativă pe măsură ce a fost asociat preponderent cu elita conducătoare şi clientela sa economică. Ce li se reproşează de obicei membrilor establishment-ului este influenţa disproporţionată asupra procesului democratic, laxitatea ideologică sau infidelitatea faţă de propriul electorat. Scăderea constantă a nivelului de trai, dificultăţile de adaptare la transformările structurale ale secolului XXI sau mutaţiile culturale provocate de ideologia corectitudinii politice şi a discriminării pozitive contribuie la imaginea negativă a mainstream-ului politic în cadrul societăţilor occidentale.

Percepţia defavorabilă la adresa establishment-ului s-a extins cu timpul asupra actului politic în general. Originile acestei evoluţii pot fi identificate în expansiunea dimensiunilor şi prerogativelor statului modern, sincronă cu dezvoltarea unui sistem viciat şi a unei clase privilegiate. Centralizarea politică şi administrativă, extinderea statului social şi redistribuirea avuţiei, contopirea statelor în entităţi supranaţionale şi transferul de suveranitate, răspândirea sistemului economic cu bancă centrală şi rezerve fracţionare reprezintă sursele crizelor structurale care au determinat reorientarea electoratelor occidentale spre alternative la opţiunile politice tradiţionale. Formarea unei clase privilegiate care s-a profilat pe specularea viciilor sistemului pentru beneficii personale nu putea să nu stârnească animozitate şi revoltă din partea restului societăţii. Evoluţiile politice ale ultimilor ani erau previzibile din această perspectivă.

Candidaturile lui Donald Trump, Ted Cruz sau Bernie Sanders au fost percepute de la început ca o contestare a establishment-ului. Succesul neaşteptat al campaniilor acestora are potenţialul să determine o reconfigurare a scenei politice americane. Chiar dacă nu pare să aibă şanse să reprezinte partidul democrat în alegerile prezidenţiale, Bernie Sanders a bifat o serie de victorii greu de anticipat în dauna favoritei Hillary Clinton, în timp ce Donald Trump şi Ted Cruz se îndreaptă spre o cursă în doi pentru nominalizarea republicană, după ce au surclasat candidaţii preferaţi de conducerea partidului. Rezultatele alegerilor primare defăşurate până în acest moment au luat complet prin suprindere protagoniştii tradiţionali ai vieţii politice din Statele Unite. De aici lipsa iniţială de reacţie a conducerii republicane în faţa ascensiunii lui Donald Trump, dar şi previziunile eronate ale analiştilor mainstream, urmate de refuzul de a accepta realitatea.

Succesul outsider-ilor din cursa pentru Casa Albă se explică prin aspiraţia electoratului spre alternative. Niciunul dintre cei trei amintiţi anterior nu pare să întrunească acele calităţi necesare pentru a-l recomanda să ocupe cea mai înaltă poziţie în statul american. Fiecare se evidenţiază în schimb prin vulnerabilităţi de natură să-i descalifice orice aspiraţii prezidenţiale într-un context de normalitate. Nu este deloc întâmplător că niciunul dintre cei trei nu era cotat cu şanse reale în debutul alegerilor primare. Susţinerea de care se bucură în prezent are drept cauză principală aversiunea electoratului faţă de elită şi reprezentanţii săi în competiţia electorală. O dovadă în plus o reprezintă inutilitatea eforturilor disperate ale leadership-ului republican de a-l opri pe Donald Trump din cursa spre nominalizare. Nici investiţiile uriaşe în campania negativă şi nici alinierea în sprijinul candidaţilor preferaţi nu au produs rezultatele aşteptate. Singura soluţie rămasă este susţinerea unui candidat detestat aproape în aceeaşi măsură la Washington.

Aversiunea electoratului la adresa establishment-ului se manifestă în ultimii ani şi pe continentul european. Publicul îşi îndreaptă tot mai mult atenţia spre alternative la partidele tradiţionale. Ascensiunea unor formaţiuni politice precum UKIP sau Frontul Naţional se înscrie în aceeaşi tendinţă. Aspiraţiile societăţilor occidentale sunt perfect justificate, însă de cele mai multe ori prost orientate. Demagogii nu reprezintă decât o altă încarnare a aceleiaşi realităţi pe care o contestă. Politicieni precum Donald Trump, Nigel Farage sau Marine le Pen sunt produse ale sistemului. Incoerenţa dotrinară, oportunismul politic şi istoria personală controversată îi deconspiră. Incapacitatea de a dezvolta un proiect ca alternativă viabilă la status quo îi descalifică. Ne apropiem astfel de România şi de implicaţiile acestor evoluţii pentru scena politică locală.

Un posibil corespondent al termenului de establishment în dezbaterea politică autohtonă ar fi cel de sistem, deşi înţelesurile celor două noţiuni nu se suprapun în integralitate din perspectivă istorică. Cel din urmă definea mai degrabă reţelele de influenţă construite după revoluţie pe structurile regimului comunist. Reformele democratice, ciclurile electorale sau campania anticorupţie au contribuit, însă, la o identificare aproape completă cu termenul occidental, pe măsură ce sistemul politic autohton a evoluat la rândul său spre o copie a celor apusene. România îşi dezvoltă treptat un establishment după modelele pe care le-a urmat cu fidelitate în post-comunism. Ne putem aştepta ca aceste evoluţii să fie urmate şi de acelaşi tip de căutări din partea electoratului. Demagogii autohtoni au mirosit deja oportunitatea şi se luptă pe locul lăsat liber de Vadim Tudor. Deocamdată potenţialul unor asemenea proiecte este evaluat sub pragul electoral de 5%, dar dacă tendinţele se confirmă am putea asista la o creştere exponenţială.

Autor

Lucian Leca

Consultant politic cu experiență internațională specializat în noile tehnologii de comunicare

Adaugă comentariu