Dezbaterea politică din spațiul euroatlantic a cunoscut un reviriment ideologic pe fondul curentului anti-establishment care a stimulat apariția de noi formațiuni ca alternative la partidele consacrate. Teoriile ce anticipau debutul unei etape post-ideologice în politica occidentală au fost invalidate de competițiile electorale din ultima perioadă care au consemnat o serie de succese importante ale candidaților și partidelor de profil. Fenomenul antisistem de dată recentă reprezintă și o contrareacție la aplatizarea discursului politic ca parte a procesului mai amplu și mai îndelungat de uniformizare doctrinară a spectrului de partide.
Scena politică vestică părea să evolueze spre un stadiu de indistincție a protagoniștilor pe măsură ce actorii dominanți își sincronizau agendele și colaborau în scopul marginalizării alternativelor, de stânga sau de dreapta, catalogate ca amenințări la adresa statu-quo-ului și discreditate ca extremiste indiferent de coloratura ideologică. Coincidența de obiective și, mai ales, de mijloace din actul politic a provocat confuzie și dezangajare în societățile occidentale. În plus, tehnicizarea dezbaterii publice a accentuat deficitul de participare și de reprezentare democratică, găsindu-și o replică previzibilă în ascensiunea candidaturilor populiste.
Contextul favorabil mișcărilor antisistem pare să fi încurajat și resuscitarea cauzelor secesioniste. În societățile occidentale se manifestă tot mai pregnant o tendință de contestare a unui statu-quo compromis de crize succesive. Clasa politică a reacționat neconvingător la provocările începutului de secol, dovedindu-se incapabilă să formuleze răspunsuri pertinente la vulnerabilitățile dezvăluite de criza economică sau de criza imigrației. Mai mult, partidele consacrate par refractare la adoptarea de reforme structurale care ar implica o transformare substanțială a unui sistem profitabil pentru mainstream-ul politic (și nu numai), ceea ce explică și receptivitatea publicului la retorica antiprivilegii a outsider-ilor.
Rămâne de văzut în ce măsură curentul anti-establishment va genera și eforturi consistente de reconfigurare a arhitecturii instituționale naționale sau supranaționale, eventual inspirate de reflecția unor gânditori înlăturați din prim-planul academic al ultimelor decenii. Deocamdată perspectivele nu sunt tocmai promițătoare. Discursul demagogic și conduita îndoielnică a liderilor sau superficialitatea și incoerența doctrinară a programelor justifică imaginea controversată a mișcărilor antisistem, supuse unui asalt permanent cu acuzații infamante.
De asemenea, cooptarea în staff-urile de campanie sau de guvernare a unor personaje din arealul politic sau academic mainstream denotă un semnal de continuitate în raport cu predecesorii. Ca un exemplu, frauda ideologică orchestrată de campania lui Donald Trump devine tot mai evidentă pe măsură ce colaboratorii care ar fi trebuit să imprime o schimbare de paradigmă la Casa Albă părăsesc (obligați sau de bunăvoie) administrația prezidențială. Reformele promise se amână sau sunt alterate în punctele esențiale, iar politica externă revine în matca prestabilită după o perioadă mai turbulentă de acomodare cu idiosincraziile președintelui.
Așa cum era de așteptat, tensiunile politice din Vest provoacă ecouri și în România, cu mențiunea că la originea disputelor ideologice este o inițiativă cetățenească de modificare a Constituției și nu ascensiunea unor candidați sau mișcări antisistem, în condițiile în care principala formațiune percepută ca alternativă la partidele consacrate refuză asumarea unei orientări doctrinare. Mai mult, USR se identifică, mai degrabă, cu ”elita globalistă” decât cu fenomenele de contestare a establishment-ului occidental, reprezentând o reflexie a aspirațiilor de sincronizare la spațiul euro-atlantic, dar care, în mod ironic, apare în contratimp cu tendințele actuale. Pe de altă parte, tentativele de a importa temele de campanie anti-establishment au produs rezultate modeste, vezi eșecul PRU din alegerile parlamentare în ciuda investițiilor masive și a supraexpunerii mediatice, impactul redus al mesajelor anti-Soros transmise insistent de PSD, incapacitatea de regenerare a partidelor nostalgic-comuniste sau lipsa de atractivitate a proiectelor mai recente de orientare socialistă.
Clivajul dintre conservatori și progresiști devine, în schimb, tot mai relevant și în spațiul autohton pe fondul reacțiilor generate de referendumul pentru definirea căsătoriei. Inițiativa Coaliției pentru familie, în esență corectă, însă oarecum pripită, a scos din anonimat revendicările organizațiilor LGBT, propulsându-le în centrul dezbaterii publice. Militanții pentru „drepturile” homosexualilor au reușit să speculeze expunerea mai largă, dar și oportunitatea de a interpreta mai convingător rolul minorității oprimate. În consecință, un demers care nu face altceva decât să securizeze starea actuală a fost discreditat ca un abuz al majorității „intolerante” la adresa unei categorii sociale vulnerabile. Elita sensibilă la modele culturale din societățile vestice s-a grăbit să intervină în apărarea falselor victime, inclinând balanța dezbaterii publice în favoarea agendei LGBT. În aceste condiții, finalizarea unei inițiative care nu părea tocmai prioritară în contextul social în care a fost lansată, fiind justificată, de obicei, tot prin prisma evoluțiilor din spațiul occidental, devine o urgență în perspectiva unei potențiale metamorfoze a opiniei publice sub influența principalilor vectori mediatici.
