Întâi politica, apoi credința

Î

Liniștea Săptămânii Mari a fost tulburată și în acest an de intervențiile polemice ale intelectualilor occidentaliști. La originea disputei nu putea fi decât cea mai stridentă voce din sfera dreptei creștine. Adrian Papahagi a găsit de cuviință să-și exhibe din nou obsesiile sincroniste, de această dată prin inițiativa de a suprapune data Paștelui ortodox cu cea a denominațiilor apusene.

Nu voi comite imprudența de a exprima vreo opinie pe fondul problemei. Am însă pretenția ca, după 5 ani de studiu urmați de 12 de practică în domeniu, timp în care am avut oportunitatea de a lucra pentru clienți de la cel mai mic la cel mai înalt nivel (președinți, prim-miniștri, lideri ai opoziției etc.) din țări de pe patru continente, să pot recunoaște un demers politic chiar și atunci când este ambalat înșelător. Pentru că, date fiind incandescența contextului politic și superficialitatea argumentelor prezentate, nu putem vorbi despre un demers teologic onest fără să cădem în ridicol. Cum ar putea fi luată în serios o propunere lansată într-o postare pe Facebook în care argumentul final este reprezentat de problema concediilor românilor din diaspora?

Dincolo de superficialitatea argumentativă a demersului, de la Adrian Papahagi, Teodor Baconschi și alți intelectuali creștini de orientare similară ne-am obișnuit să așteptăm numai inițiative prin care intenționează să provoace o nouă apropiere de denominațiile occidentale. Problema nu se pune aproape niciodată în sens invers. Ortodocșii sunt mereu cei chemați la compromisuri în numele unei unități fictive care se vrea restituită printr-un fel de negociere menită să conducă la un armistițiu prin care tabăra apuseană să fie, de fapt, confirmată în erorile sale teologice. Influența pe care cercurile occidentaliste încep să o exercite prin intermediul personajelor infiltrate în siajul BOR ar trebui să reprezinte, în consecință, o sursă majoră de îngrijorare pentru creștinii încă preocupați de chestiuni fundamentale precum integritatea dogmatică.

Așa cum rezultă și din experiențele politice eșuate, „intelectualii lui Băsescu” nu demonstrează nici în această situație prea multă inteligență strategică, reușind să atragă atenția în mod negativ asupra demersurilor pe care le întreprind și să-și diminueze probabil șansele de reușită. În plus, dacă obiectivul real ar fi într-adevăr cel de consolidare a atractivității creștinismului, sensul inițiativelor ar trebui să fie invers, urmărind mai degrabă să limiteze contactul Bisericii cu fenomenele religioase toxice de origine apuseană a căror portretizare respingătoare în cultura de masă occidentală le face radioactive. O privire atentă asupra rețelelor sociale relevă că Ortodoxia este descoperită de un public tot mai larg din spațiul vestic ce își manifestă fascinația tocmai pentru dogmă și ritual în formele lor originare, protejate de inovațiile apusene cu sorginte augustiniano-tomistă care se constituie și în principalele surse de antipatie la adresa creștinismului.

Urmând antecedentele istorice ale omologilor din spațiul vestic, intelectualii creștini occidentaliști acționează sistematic după deviza expusă în titlul articolului, subordonând credința obiectivelor politice la care aderă. Pentru membrii grupului pe care îl reprezintă cele două personaje amintite, Biserica trebuie să urmeze direcția politică a întregii societăți pe care ei înșiși o îmbrățișează și promovează cu ardoarea unor adolescenți activați de cauzele sociale la modă.

Nu este deloc întâmplătoare nici sincronizarea inițiativei cu unele de factură similară din Ucraina. Într-un context dramatic pentru lumea ortodoxă, propunerea de mutare a datei Paștelui nu reprezintă decât o extensie a campaniei mai ample de repudiere nu doar politică, ci și culturală a Rusiei. În pur spirit politicianist, Adrian Papahagi instrumentalizează o tragedie pentru a-și promova obiectivele ecumeniste, aliniate la proiectul general de integrare euroatlantică. Intervențiile abuzive ale guvernului ucrainean în viața comunităților ortodoxe din țara vecină nu constituie, în schimb, un subiect de îngrijorare pentru intelectualii creștini autohtoni din moment ce urmează direcția politică de asimilare a spațiului estic în structurile occidentale.

Nu-ți trebuie cunoștințe vaste de ecleziologie pentru a conștientiza potențialul inflamator al inițiativei lui Adrian Papahagi. Astfel de reforme, implementate de sus în jos, fără a reprezenta expresia unei doleanțe împărtășite de o masă critică și fără a fi justificate în prealabil cu argumente larg acceptate, au provocat în trecut schisme care își consumă încă efectele dramatice. Un exemplu elocvent îl oferă chiar mult hulita Rusie prin reforma liturgică a Patriarhului Nikon.

Este greu de crezut că fostul politician și compania selectă în care se exprimă public nu realizează consecințele pe care un asemenea demers intempestiv le-ar putea avea asupra unității Bisericii. Nu putem decât spera că scenariul ucrainean nu reprezintă totuși o sursă de inspirație pentru ecumeniștii locali, deși semnalele nu sunt tocmai încurajatoare. Din cauza modului imprudent în care a fost lansată propunerea, locul unei dezbateri în cadrul forurilor ecleziastice a fost luat de o dispută contondentă în spațiul mediatic între cele două tabere din interiorul sau apropierea BOR, activiștii ecumeniști versus agenții securistoizi, la care asistă năucită și tabăra filolegionară, paralizată de contradicțiile sale inerente cu origini ideologice filetiste.

O serie de întrebări legitime continuă să rămână fără răspuns chiar și după intervențiile ulterioare ale susținătorilor în tentativa de a consolida poziția exprimată sumar de vârful de lance al grupului. În ce calitate lansează Adrian Papahagi „un amplu demers național”? Cine l-a mandatat să declanșeze o asemenea inițiativă? Există vreo entitate instituțională care susține demersul? Care este relația acesteia cu Biserica Ortodoxă Română? Susține Patriarhia inițiativa în condițiile în care purtătorul de cuvânt s-a poziționat mai degrabă favorabil? Care sunt opiniile personale ale lui Vasile Bănescu și care pozițiile oficiale ale instituției în numele căreia se exprimă? Cum pot fi delimitate calitățile în care comunică pentru a nu mai produce confuzii în viitor?

Autor

Lucian Leca

Consultant politic cu experiență internațională specializat în noile tehnologii de comunicare

Adaugă comentariu