“Diviziunea fundamentală, pe care se întemeiază însăşi realitatea fiinţei create, este aceea dintre Dumnezeu şi totalitatea creaturilor, dintre creat şi necreat. Natura creată se împarte la rândul ei în cerească şi pământească, în inteligibilă şi sensibilă, în universul sensibil, cerul este separat de pământ. Pe suprafaţa celui din urmă, Paradisul este aşezat deoparte. În cele din urmă, locuitorul paradisului, omul, este el însuşi divizat, după sex, în bărbat şi femeie.
Adam trebuie să învingă aceste diviziuni printr-o acţiune conştientă, să reunească în sine întregul univers creat şi să se îndumnezeiască împreună cu el. Mai întâi, el trebuie să depăşească separaţia dintre sexe printr-o viaţă castă, printr-o unire mai deplină decât unirea exterioară a sexelor, printr-o „integritate” care să devină integrare. În a doua etapă, el trebuie să reunească Paradisul cu restul cosmosului terestru prin iubirea de Dumnezeu, care îl detaşează, dar îi dă şi posibilitatea să îmbrăţişeze totul; purtând mereu în sine Paradisul, el va transforma întregul Pământ în Paradis. În al treilea rând, spiritul şi trupul său vor triumfa asupra spaţiului prin unificarea întregii lumi sensibile a pământului şi a firmamentului. În etapa următoare, el trebuie să pătrundă în cosmosul ceresc, să trăiască aidoma îngerilor, să asimileze inteligenţa lor şi să reunească în sine lumea inteligibilă şi cea sensibilă. În cele din urmă, acest Adam cosmic, dându-se pe sine lui Dumnezeu fără a aştepta vreo răsplată, va restitui lui Dumnezeu întreaga Lui creaţie, şi va primi de la El, prin reciprocitatea dragostei, adică prin har, tot ceea ce Dumnezeu posedă în virtutea naturii Sale. Astfel, depăşindu-se separarea primordială dintre cele create şi cele necreate, se va realiza îndumnezeirea omului şi, prin el, a întregului univers.
Prin Cădere, omul a devenit inferior vocaţiei sale, dar planul divin a rămas neschimbat, în consecinţă, misiunea primului Adam trebuia împlinită de Adam cel ceresc, adică de Hristos, nu în sensul de a Se substitui omului, căci dragostea nemărginită a lui Dumnezeu nu înlocuieşte legământul libertăţii umane, ci pentru a reda omului posibilitatea de a-şi îndeplini misiunea, pentru a-i redeschide drumul spre îndumnezeire, această supremă sinteză, realizată prin Om, a lui Dumnezeu şi a cosmosului creat, sinteză în care se regăseşte sensul întregii antropologii creştine. Astfel, ca urmare a păcatului, pentru ca omul să poată totuşi deveni Dumnezeu, a fost necesar ca Dumnezeu să devină om, iar cel de-al doilea Adam să inaugureze „o nouă creaţie”, depăşind toate divizările vechii creaţii. Într-adevăr, prin naşterea sa din Fecioară, Hristos depăşeşte separarea dintre sexe şi, pentru răscumpărarea „erosului”, deschide două căi, unite numai în persoana Mariei, fecioară şi mamă în acelaşi timp: calea căsătoriei creştine şi calea vieţii monahale. Pe Cruce fiind, Hristos a reunit întregul cosmos pământean cu Paradisul; căci atunci când El a permis morţii să pătrundă în El pentru a o nimici prin contactul cu propria Sa divinitate, locul cel mai întunecat de pe pământ devine „strălucitor” şi nu mai există loc blestemat. După înviere, însuşi trupul lui Hristos sfidează limitările spaţiale şi, prin integrarea a tot ceea ce este sensibil, uneşte pământul şi cerul. Prin înălţarea Sa, Hristos reuneşte lumea cerească cu cea pământească, corurile îngereşti şi neamul omenesc. În cele din urmă, Cel Ce stă de-a dreapta Tatălui aduce umanitatea deasupra cetelor îngereşti, în însăşi Sfânta Treime; iar acestea sunt primele roade ale îndumnezeirii cosmice.”
Vladimir Lossky, Introducere în teologia ortodoxă
