România traversează o nouă perioadă marcată de proteste de stradă cu o participare largă. Manifestațiile au fost declanșate în urma inițiativelor neinspirate ale Guvernului Grindeanu privind grațierea, amnistia și modificarea Codului penal. Câteva zeci de mii de persoane au ieșit pe străzile din capitală și din marile orașe și în această duminică cu revendicarea fermă ca ordonanțele lansate în dezbatere publică să fie abandonate. Fenomenul protestelor pare să câștige în amploare cu fiecare an și în țara noastră. Evoluția este explicabilă dacă o privim ca o componentă a procesului mai larg de sincronizare politică, economică sau culturală cu societățile occidentale.
În 2011, celebra revistă americană Time desemna „protestatarul” ca persoana anului, într-un moment în care manifestațiile de stradă țineau prima pagină a publicațiilor din Vest. Societatea românească nu avea cum să rămână indiferentă la o modă atât de răspândită în spațiul occidental. Un an mai târziu, Bucureștiul asista la un reviriment, mai mult sau mai puțin autentic, al protestelor din Piața Universității. Începând cu 2012, frecvența și amploarea manifestațiilor de acest tip au crescut constant, iar fenomenul s-a extins treptat din capitală spre provincie.
Reforma sănătății propusă de Guvernul Boc, proiectul de exploatare minieră de la Roșia Montană, incidentele de la secțiile din străinătate din alegerile prezidențiale sau incendiul din clubul Colectiv au provocat reacții sociale cu ecouri puternice pe scena politică. Pe parcursul ultimilor patru ani, nu mai puțin de două guverne au fost îndepărtate în urma unor proteste de stradă. Eficiența dovedită a acestui tip de acțiune civică reprezintă un stimulent suplimentar pentru electoratul autohton care descoperă astfel un instrument redutabil în confruntarea cu o clasă politică autistă.
Fenomenul protestelor a luat amploare în societățile vestice pe fondul crizei economice care a testat rezistența și funcționalitatea sistemelor democratice din spațiul occidental și care a dezvăluit un deficit de reprezentativitate și de credibilitate pentru elita politică euro-atlantică. Manifestațiile din societățile occidentale au reprezentat o contestare extinsă a legitimității aranjamentelor sociale și instituționale. Această afirmație este valabilă și în cazul României, pentru că, deși orientate inițial spre evenimente sau inițiative singulare, protestele s-au transformat pe parcurs într-o critică generalizată la adresa unui statu-quo perceput ca desuet și corupt.
N-ar trebui totuși să ne iluzionăm că frecvența și amploarea protestelor de stradă reprezintă semnalul unei dinamizări a participării civice în România. Electoratul autohton nu demonstrează același apetit și când vine vorba despre exprimarea opțiunilor politice. Prezența la alegerile parlamentare din urmă cu nici două luni a fost mai redusă decât cea din 2012, chiar dacă oferta electorală s-a diversificat considerabil ca urmare a relaxării prevederilor legale de înscriere a partidelor politice. În aceste condiții, receptivitatea la manifestațiile de stradă pare să fie amplificată și de motivații frivole precum dorința de a participa la acele fenomene de masă care se bucură de o popularitate ridicată într-un anumit context. Prezența la proteste ar putea fi asemănată, din această perspectivă, cu participarea la Ice Bucket Challenge.
Fenomenul protestelor reprezintă și o repercusiune a dominației culturale impuse de stânga ideologică în spațiul occidental. Nu este deloc întâmplător că societățile vestice apelează pe scară largă la instrumentarul tradițional al stângii pentru a se exprima civic. Până și grupările conservatoare au ajuns să se manifeste în spațiul public după modele brevetate de adversarii ideologici. Un exemplu ar fi manifestațiile în sprijinul familiei tradiționale sau împotriva avortului ca replică la paradele gay sau marșurile pro-choice. Rezultatul este o coincidență regretabilă de mijloace care stârnește confuzie în percepția publică și care legitimează agenda taberei adverse, în ciuda marginalității sociale și a reprezentativității restrânse a grupărilor minoritare.
