După mai bine de un an de la izbucnire și cu o evoluție în valuri a numărului de infectări, pandemia se transformă într-un test de anduranță mentală pentru societățile încă afectate. Însă nu atât circulația îndelungată a virusului sau recentele lui mutații par cauzele principale ale supliciului psihic resimțit de populații, cât mai degrabă inepția modalităților în care guvernele înțeleg să reacționeze. Atmosfera distopică generată de intervenția autorităților poate fi catalogată drept o amenințare de magnitudine aproape similară atunci când sunt puse în balanță daunele primare ale pandemiei cu efectele secundare ale măsurilor instituționale de combatere.
Guvernele din statele afectate par angrenate într-un veritabil exercițiu de tortură a maselor. Sado-masochismul decidenților politico-birocratici se activează la impulsul alarmismului pseudo-științific al experților certificați cu bifa albastră. Guvernanții își urmează pornirile deviante sub acoperirea fricii induse de presa sponzorizată generos din bani publici. Satisfacția perversă mutilează cu trăsături grotești profilul artizanilor regimului de privare de libertăți fundamentale. Rânjetele hidoase de la anunțul măsurilor restrictive nu vor putea fi spălate curând din memoria publică. Combaterea pandemiei s-a transformat într-o ideologie. Iar ideologiile își confecționează programatic armate de torționari pentru a-și impune cu forța preceptele.
Sursa profundă a agresiunilor instituționalizate rezidă tocmai într-o perspectivă ideologică asupra relației dintre stat și individ. Mentalitatea paternalistă aplică cetățeanului o prezumție de ignoranță și imprudență care se activează prin excelență în situațiile de criză. Individul nu este creditat nici măcar cu facultatea de a acționa responsabil pentru a se proteja pe sine și pe cei din jurul său de riscuri. Prin urmare, statul este chemat să controleze sfere cât mai extinse din activitatea umană pentru a suprima comportamentele descalificate ca periculoase. Măsurile adoptate ca răspuns la pandemie trădează același tip de atitudine benevolent-despotică a personajelor de la vârful statelor în raport cu ”subiecții”. Conformarea automată la schimbarea dictată de la tribună este decretată ca normă obligatorie de conduită publică, iar cetățenii ajung să fie suspectați din oficiu de agravarea crizei prin simplul atașament față de fostul standard de normalitate.
Săptămâna trecută a consemnat în România adoptarea unui nou set de măsuri din categoria acelora care nu au produs nici până în prezent rezultatele clamate de autorități. Cele mai recente inițiative ale guvernului au declanșat un val de proteste care au degenerat în acte de huliganism obișnuite pentru manifestațiile de stradă. Așa cum anticipam într-un articol recent, protestele nu reușesc (cel puțin deocamdată) să câștige susținerea unui public suficient de numeros sau adeziunea unor figuri publice suficient de influente pentru a genera efecte politice de magnitudinea celor din trecut. Coagularea unei reacții de opoziție cu potențial de creștere ar putea reprezenta, însă, un factor descurajant pentru guvernanți de a continua să acționeze în aceeași direcție. În plus, apariția unor voci dizidente în cadrul majorității parlamentare, în sincron cu manifestațiile din stradă, deschide posibilitatea ca politica guvernamentală să fie totuși impactată. De altfel, primele semnale par să răzbată tradițional de la Timișoara, unde măsura de carantinare nu a fost prelungită după ce numărul cazurilor nu a înregistrat scăderea preconizată.
Obiecția principală ridicată de protestatari, și anume că măsurile nu se justifică din cauza lipsei de rezultate, își găsește ecouri dincolo de piețele care găzduiesc în aceste zile manifestații. În societate a dominat de la început un sentiment de neîncredere cu privire la capacitatea autorităților de a gestiona eficient combaterea pandemiei. O cauză a scepticismului este fără doar și poate mai vechea percepție negativă la adresa aparatului de stat în ansamblu, dat fiind istoricul său de incompetență și corupție. Dar argumentele protestatarilor vorbesc și despre o lipsă de înțelegere a rațiunilor din spatele restricțiilor pe care actul de comunicare guvernamentală a eșuat să le clarifice. Era de așteptat ca oamenii să caute un sens în spatele evenimentelor în desfășurare din moment ce explicațiile oficiale nu au capacitatea să înlăture suspiciunile. Din contră, acțiunile bezmetice sunt însoțite de o comunicare defectuoasă care nu face decât să complice suplimentar o situație oricum lipsită de perspectiva revenirii la normalitate.
Scenariul în care cele mai puternice guverne s-ar fi văzut îngenuncheate de o epidemie de gripă ar fi părut fantasmagoric oricui cu doar un an în urmă. De altfel, prima reacție a majorității specialiștilor la izbucnirea epidemiei în China a fost să nege posibilitatea de răspândire a virusului dincolo de cel mult granițele regiunii. Ce a urmat a fost o cacofonie de voci contradictorii într-o dezbatere internațională din care nici până astăzi nu pot fi extrase niște concluzii. Faptul că autoritățile naționale se limitează să urmeze exemple nu tocmai de succes din restul Europei, fără a furniza publicului analize și argumente proprii în sprijinul măsurilor adoptate, nu face decât să accentueze frustrarea maselor. Profilul controversat al liderilor manifestațiilor inhibă deocamdată o prezență mai numeroasă în stradă. Adeziunea unor personalități mai respectabile ar putea deschide totuși posibilitatea unei suplimentări a numărului de protestatari. La fel și conturarea unei alternative frecventabile la actuala guvernare însă, așa cum explicam anterior, clasa politică actuală pare să fi atins un plafon calitativ odată cu distribuția prezentului cabinet ministerial, descurajând înclinația maselor spre revoltă.
Perspectiva idilică asupra protestelor, cultivată pe fondul manifestațiilor din anii de guvernare PSD, continuă să fie prezentă în dezbaterea publică. Cu toate acestea, inversiunea de categorii sociale ieșite la scandat în piețele din marile orașe a determinat inversiuni și în discursul practicat de romanticii protestelor. Dubla măsură a comentariatului autohton devine evidentă mai ales pe fondul discuțiilor despre legitimitate. Instituțiile de forță se află în plin proces de reprimare a mișcărilor de stradă prin emiterea de amenzi în cuantum record, iar asta tocmai în aplauzele celor care în urmă cu numai câteva săptămâni deplângeau clasarea dosarului „10 august”.
Cel puțin la fel de problematică este și raportarea culturală la noii ocupanți ai piețelor. Profilul mediatic al manifestantului antiguvernamental din aceste zile este conturat în opoziție cu imaginea generică a protestatarului anti-PSD din anii precedenți. Referirile la contestatarii politicii guvernamentale de pandemie abundă de aluzii ofensatoare la statutul social sau chiar etnia acestora. Paralele cu protestele din 2012 surprind insuficiente corespondențe pentru a fi relevante. Pe lângă transformarea lui Raed Arafat din erou în țintă a protestatarilor, comparațiile pică mai ales dacă se încearcă circumscrierea participanților la o anumită orientare politică.
Din aceeași categorie a comentariilor ipocrite amestecate cu elucubrații se remarcă și grila de interpretare pe care o aplică protestelor diverși analiști locali cu fantezii de import. Existența AUR le-a furnizat în sfârșit activiștilor stipendiați de elita corectă politic un pretext să-și declame sloganurile de împrumut care iau la țintă o extremă dreapta închipuită. Apogeul a fost atins de un vechi profanator al moravurilor publice care vorbea deunăzi despre nici mai mult nici mai puțin decât formarea unor trupe paramilitare. Traducerile literale produse de agitatori contrafăcuți nu pot suna decât fals într-un mediu cu rezonanță politică disonantă celui de origine.
