Ultimele zbateri ale actualei clase politice în strânsoarea anticorupţiei continuă să genereze reacţii incandescente.
S-a vorbit din nou, cu aceleaşi accente dramatice, despre o „campanie orchestrată împotriva justiţiei” sau despre „o vară a suspendării justiţiei, (…) în care nu trebuie să ne mai luăm concediu şi să stăm să păzim justiţia”. În acelaşi timp, una dintre anchetele DNA ajungea chiar până la prim-ministrul în funcţie şi era aproape să provoace, în premieră, căderea guvernului şi destrămarea majorităţii parlamentare.
Ofensiva anticorupţie din prima jumătate a acestui an, orientată mai mult decât oricând spre miniştri, parlamentari sau oameni de afaceri cu conexiuni politice, nu a fost suficientă pentru a tempera suspiciunile şi lamentările „justiţiariştilor” din politică, presă sau diverse organizaţii civice.
Aceştia continuă să reclame la tot pasul atacuri, mai mult sau mai puţin veridice, la adresa personajelor sau a instituţiilor favorite, pe motiv că ar reprezenta încă o ţintă a ingerinţelor politice. Aşa s-a ajuns la situaţia în care fiecare iniţiativă legislativă cu privire la justiţie este criticată cu visceralitate, de parcă sistemul ar fi atins perfecţiunea şi nu ar mai avea nevoie de nicio ajustare.
Tot acest vacarm stârnit de partizanii taberelor pro şi contra anticorupţie privează societatea de o dezbatere relevantă privind reforma din justiţie. Locul argumentelor este luat mai mereu de invective sau acuzaţii de natură să discrediteze autorul şi nu propunerile aflate în dezbatere. Confruntările sunt decise mai degrabă de altitudinea decibelilor decât de autenticitatea raţionamentelor. Câştigă cine provoacă mai mult scandal şi mai multă emoţie, iar nu cine îşi susţine poziţia de o manieră mai convingătoare.
Spaţiul public se transformă într-un adevărat teatru de război atunci când cele două tabere intră în coliziune. Atmosfera beligerantă este întreţinută şi intenţionat de către cei care vor să înăbuşe opiniile contrare în rumoarea generală. Ce cale mai sigură de a câştiga o confruntare, dar şi simpatia publicului, decât aceea de a-ţi acuza oponenţii de concurenţă neloială? Reţeta e simplă: victimizare, victimizare şi iarăşi victimizare.
Practica este întâlnită în general la grupurile minoritare care vor să-şi impună agenda în dezbaterea publică. O recunoaştem şi în alarmismul mişcărilor ecologiste, mereu pe punctul să anunţe sfârşitul lumii, dar şi în propaganda minorităţilor sexuale, victime închipuite ale abuzurilor şi ale intoleranţei. Abordarea este în esenţă aceeaşi şi se dovedeşte aproape la fel de eficientă cu fiecare ocazie. În cazul unor societăţi poate fi nevoie de mai multă perseverenţă, însă rezultatele sunt garantate.
Aceasta este o carenţă gravă a sistemelor democratice moderne, speculată de grupuri cu interese de multe ori contrare majorităţii. Minorităţile reuşesc să îşi impună drepturi suplimentare sau tot felul de privilegii în raport cu restul societăţii, eliminând posibilităţile acesteia de a reacţiona şi de a-şi exprima sau impune voinţa.
Majoritatea se trezeşte încorsetată de tot felul de reglementări la a căror respectare veghează o pleiadă de instituţii publice sau private, lipsită de reprezentare politică reală şi imobilizată în chingile corectitudinii politice. Iar din acest punct poate să continue nestingherit procesul de transformare radicală a societăţilor contemporane, în acord cu ultimele inepţii debitate de ideologii la modă.
