„Trei oameni din echipa mea (…) i-au arestat pe alți trei”, declara Traian Băsescu în 2015 după ce plecarea sa de la Cotroceni declașa o reglare de conturi între centrele de putere ale regimului pe care îl patronase. Două mandate prezidențiale mai târziu, schimbarea iminentă a lui Klaus Iohannis din funcția supremă în stat pare să fi declanșat evoluții similare la intersecția dintre politică, birocrație și mediul de afaceri. Dacă protagoniștii mai alternează, în tandem cu dinamica de mărire și decădere a actorilor politici, folosirea sistemului de justiție ca instrument în confruntarea grupurilor de influență rămâne o constantă.
Personaje care păreau la un moment dat intangibile, precum Florian Coldea sau Dumitru Dumbravă, ajung să experimenteze metodele pe care se presupune că le-ar fi brevetat și aplicat la rândul lor pentru eliminarea adversarilor, traseul clasic al tuturor revoluționarilor care abuzează de filosofia „scopul scuză mijloacele”. Din faptele descrise în comunicatul procurorilor, cei doi par să-și fi păstrat în funcțiune sistemul de influențare a verdictelor justiției inclusiv după ieșirea în mediul privat și să-l fi pus la dispoziția inculpaților dispuși să plătească sume impresionante pentru a evita trauma unei condamnări cu executare.
Deloc întâmplător, aceiași indivizi s-au profilat în trecut printre executanții principali ai campaniei anticorupție. Nu și artizani, pentru că direcția a părut să fie dată mereu din centre de putere care depășesc sfera națională. De aici și continuitatea sa, chiar dacă la o intensitate mai redusă, dar și transferul unuia dintre protagoniști la Bruxelles, cu obiectivul probabil de a institui practici din același registru și la nivel european. Soluția establishmentului la problema intens disputată a resurgenței „extremismului de dreapta” rezidă tot în instrumentarea unor anchete penale la adresa elementelor indezirabile.
Campania anticorupție a reprezentat una dintre principalele surse de suport popular pentru regimul Băsescu și unul dintre principalele instrumente de tranșare a competițiilor electorale din perioada mandatelor sale, fie prin discreditarea, intimidarea sau chiar eliminarea oponenților, a căror imagine era definitiv asociată cu acuzațiile de corupție indiferent de finalitatea dosarelor, fie prin asumarea unei linii de mesaj cu rezonanță atât în plan intern, pentru votanții ostili clasei politice postcomuniste, cât și în plan extern, prin racordarea la criticile exprimate de organizațiile internaționale și ambasadele guvernelor occidentale.
Excesele instituțiilor angrenate în campania anticorupție, precum și aspectele problematice din perspectivă constituțională cu privire la colaborarea în anchetarea unor dosare, au fost documentate pe larg și semnalate repetat în spațiul public. O serie lungă de anchete jurnalistice, mai mult sau mai puțin oneste, au relevat practicile controversate la care se pretau unele dintre filialele preferate ale fostului procuror-șef DNA.
Nici măcar dezvăluirile scandaloase cu privire la conduita îndoielnică a Laurei Codruța Kovesi în raport cu politicieni care au făcut obiectul unor anchete ale instituției pe care a condus-o nu au fost suficiente pentru a zdruncina încrederea naivă a unei părți consistente a publicului. Actuala șefă a Parchetului European se bucură în continuare de o cotă apreciabilă de popularitate în ciuda probelor concludente că a făcut parte din angrenaje cu o componență dubioasă și obiective suspecte ce pun în discuție întreaga sa activitate profesională.
Nu este tocmai surprinzător că aceeași secțiune a publicului o consideră în prezent a fi candidatul ideal la președinția României. De altfel, fostul procuror-șef DNA și-ar putea folosi cu această ocazie experiența bogată din precedentele campanii electorale asupra cărora și-a pus amprenta. Alegerile prezidențiale i-ar putea oferi chiar oportunitatea de a se implica la suprafață prin înrolarea oficială în competiția politică, doar că noii nomenclaturiști au început să guste din privilegiile superioare ale funcțiilor de la vârful organizațiilor internaționale și planul intern nu li se mai pare atractiv decât ca eventuală soluție de rezervă.
