„Cordonul sanitar” anunțat de partidele mainstream nu face decât să impulsioneze mișcările antiestablishment și să le crediteze teoriile cu privire la tendința de coalizare a entităților asociate sistemului împotriva alternativelor care le amenință poziția dominantă pe scena politică. Istoricul electoral al statelor în care a fost aplicată strategia de izolare a formațiunilor antisistem denotă că victimizarea atrage un plus de simpatie și chiar de legitimitate pentru mișcările de profil în confruntarea percepută ca inegală cu reprezentanții forței discreționare a statului.
Din aceleași impulsuri sincroniste care alimentează și criticile adversarilor, mainstreamul copiază până și modele falimentare din Vest chiar și atunci când decalajul cultural i-ar permite să observe rezultatele nefaste din spațiile de origine. Inițiativele similare ale partidelor occidentale au eșuat lamentabil în obiectivul de a bloca avansul mișcărilor antiestablishment. De altfel, în unele state europene nu au mai reușit să le împiedice nici măcar accesul la guvernare. Retorica euroentuziastă nu mai are ecou decât la periferia continentului unde națiunile pauperizate de experimentul comunist se bucură încă de orice beneficiu material le aduce integrarea, fie că este vorba despre acces la fonduri comunitare sau la piețe de muncă mai competitive.
Politico tocmai a desemnat-o pe Giorgia Meloni, premierul Italiei, drept cel mai puternic om politic din Europa, unul venit pe fondul acelorași mișcări de revoltă împotriva partidelor consacrate și etichetat la apariție cu aceleași invective de media tradiționale. În ciuda obiceiului de a traduce și prelua fără un filtru critic articolele din secțiunea de știri externe, presa românească încă nu și-a racordat discursul la evoluțiile din spațiul euroatlantic, la fel cum vechea clasă politică nu a înțeles din episodul alegerilor decât că trebuie să aibă cont de TikTok.
Mimetismul elitei autohtone ajunge până la neutralizarea singurului avantaj care poate rezulta dintr-o astfel de abordare limitată a actului politic: anticiparea efectelor secundare ale inițiativelor de import pe baza istoricului din statele de origine și corectarea lor din punctul de pornire. Dar o astfel de evaluare prealabilă ar presupune un plus de consistență ideologică și chiar un oarecare efort intelectual care nu ar corespunde deloc stilului autohton de raportare la actualitate.
Greu de imaginat un context mai nefericit pentru o alianță transideologică decât pe fondul revirimentului doctrinar care se manifestă în majoritatea democrațiilor consolidate de pe glob. Dacă matematica parlamentară nu lasă mult spațiu de manevră în afara unei coaliții de tip curcubeu, o eventuală nominalizare a unui candidat unic la prezidențiale ar denota fie dispreț la adresa electoratului, fie o crasă ignoranță la adresa preferințelor sale de vot. Și mai ales o recunoaștere implicită a impotenței de a propulsa doi candidați în turul secund pentru a securiza câștigarea președinției. Ba chiar o teamă că reprezentantul ajuns în finală va capitula în fața candidatului antisistem dacă va trece și printr-o competiție în care va trebui să-și înfrunte viitorii susținători.
Dincolo de strategiile falimentare, eroarea fundamentală a partidelor vechi rezidă în incompetența de a percepe tendințele electorale și în refuzul de a recunoaște validitatea mișcărilor contestatare. O raportare diferențiată la adresa partidelor de profil ar fi putut să prevină radicalizarea lor integrală și ar fi lăsat deschisă posibilitatea de colaborare cu elementele frecventabile din cadrul acestora. Viitoarea majoritate parlamentară ar fi putut avea o dimensiune ideologică mai unitară care s-ar fi reflectat benefic și asupra coerenței actului executiv. Electoratul rămâne ultimul vinovat pentru complicarea inutilă a încă unui exercițiu guvernamental.
