Evoluţiile recente de pe scena politică au amplificat suspiciunile comentariatului autohton cu privire la resuscitarea curentelor naţionaliste din spaţiul românesc şi racordarea acestora la fenomenele similare de pe continent. Potrivit analiştilor mainstream, evenimentele din ultima perioadă ar contura tot mai accentuat riscul ca România să urmeze cursul Ungariei sau al Poloniei sub guvernările Fidesz, respectiv PiS, sau chiar să genereze mişcări cu tentă extremistă de tipul Frontului Naţional din Franţa sau al Ligii Nordului din Italia. De departe cel mai tensionat moment a fost provocat de nominalizarea lui Marian Munteanu pentru candidatura la primăria capitalei din partea PNL. Decizia conducerii liberale a descătuşat elementele progresiste din spaţiul public, care au întâmpinat anunţul cu acuzaţii infamante şi comentarii alarmiste.
Candidatura lui Marian Munteanu, cu sprijinul celui de-al doilea cel mai important partid din România, reprezintă pentru comentariatul corect politic o confirmare aşteptată a suspiciunilor cu privire la profilarea unei insurgenţe naţionaliste în contextul alegerilor de la mijlocul şi finalul anului. Presa şi societatea civilă se întrec în dezvăluiri compromiţătoare despre trecutul liderului Pieţei Universităţii, marcat de asocieri cu personaje sau curente discreditate şi apariţii publice controversate, şi plasează desemnarea sa în contextul altor manifestări cu conotaţii ideologice similare. Comentariatul autohton exagerează riscul reprezentat de candidatura sa în condiţiile în care scepticismul la adresa lui Marian Munteanu este răspândit şi în cercurile naţionaliste. Decizia conducerii liberale nu a generat prea mult entuziasm, aşa cum ar lăsa de înţeles reacţiile adverse. Din contră, cu puţine excepţii, candidatura sa a fost întâmpinată cu rezerve în rândul publicului ţintă şi chiar privită ca o tentativă de a compromite dezvoltarea unui proiect naţionalist autentic. Reacţiile ulterioare ale liderilor de opinie din această zonă vizează mai mult atacurile la adresa curentelor cu care este asociat Marian Munteanu decât susţinerea candidaturii sale.
Analiştii mainstream nu par, însă, dispuşi să evalueze impactul acestor iniţiative înainte de a-şi exprima opiniile predeterminate ideologic cu privire la evoluţiile de pe scena politică. Nici măcar eşecurile repetate ale unor proiecte similare din trecut nu îi determină să-şi formuleze cu mai multă precauţie judecăţile la adresa comportamentului electoral al publicului cu inclinaţii naţionaliste. Discursul alarmist cu accente apocaliptice, proferarea de acuzaţii infamante sau etichetarea pe criterii ideologice reprezintă opţiuni mai facile intelectual, mai convenabile profesional şi mai rentabile material. Avertismentele cu privire la regenerarea acestor curente ar trebui temperate şi de imposibilitatea repetării unor fenomene istorice într-un context fundamental diferit. Chiar dacă vom consemna în cele din urmă o revigorare a filonului naţionalist în societatea românească, este puţin probabil ca manifestările sale să îmbrace formele trecutului. În ciuda apelurilor recurente la simbolistica şi personalităţile marcante ale mişcărilor interbelice de profil, manifestările de intoleranţă şi recursul la violenţă rămân absente din actualitatea politică.
Temerile comentariatului autohton cu privire la o posibilă recrudescenţă a naţionalismului pe scena politică internă ar fi fost justificate doar în cazul în care nominalizarea lui Marian Munteanu de către PNL ar fi venit pe fondul unei mişcări în cadrul partidului sau la presiunea electoratului. Cum niciuna dintre aceste două teorii nu este susţinută de realitate, decizia reprezintă mai degrabă un pariu riscant al conducerii liberale menit să reseteze o competiţie electorală în care se afla în dezavantaj. Chiar dacă desemnarea lui Marian Munteanu se înscrie printre evenimentele mediatice ale anului, reacţiile adverse din spaţiul public sau istoricul mişcărilor naţionaliste din perioada post-comunistă arată că nu reprezintă nici pe departe o garanţie de succes pentru PNL. De altfel, în presă se discută insistent despre intenţia conducerii liberale de a reveni asupra deciziei. Retragerea candidaturii lui Marian Munteanu ar accentua, însă, percepţia de incertitudine la adresa PNL, nevoit să renunţe la alţi doi candidaţi din cauza potenţialului electoral scăzut, în cazul lui Cristian Buşoi, sau a suspiciunilor de corupţie, în cazul lui Ludovic Orban.
Istoria recentă consemnează încercări repetate de a specula politic filonul naţionalist din societate. În puţinele cazuri în care asemenea iniţiative au dat rezultate putem vorbi doar despre succese temporare bazate mai degrabă pe popularitatea efemeră a unor lideri demagogi de tipul unor Corneliu Vadim Tudor sau Dan Diaconescu. De altfel, PRM şi PPDD reprezintă, probabil, singurele proiecte de profil care au reuşit să exercite o oarecare influenţă asupra scenei politice pentru o scurtă perioadă de timp. Alte iniţiative similare, incluzându-le aici şi pe cele din care a făcut parte actualul candidat PNL, s-au încheiat invariabil cu eşecuri. Nici proiectele mai recente, precum PRU, nu par capabile să câştige simpatia publicului. Cota de popularitate a partidului condus de Bogdan Diaconu este evaluată în jurul a 1%, în ciuda prezenţei mediatice considerabile. Partidele naţionaliste care fac parte din Mişcarea pentru Europa Naţiunilor şi a Libertăţilor s-au întâlnit la sfârşitul săptămânii pentru a doua oară în ultimii ani în România, la invitaţia PRU, fără să consemnăm nici de această dată un interes deosebit din partea publicului autohton. Aceeaşi soartă a avut-o şi candidatura independentă a lui Iulian Capsali la alegerile pentru Parlamentul European din 2014 cu tot interesul pe care l-a stârnit presei şi sprijinul consistent din partea „societăţii civile creştine” sau al unor reprezentanţi ai BOR.
În absenţa cercetărilor sociologice relevante, rămâne dificil de evaluat potenţialul unor asemenea proiecte, însă succesiunea aproape neîntreruptă de eşecuri sugerează un apetit scăzut din partea electoratului. Este adevărat că în societate au început să se manifeste anumite tendinţe tradiţionaliste, spre exemplu în alimentaţie sau în vestimentaţie, dar este puţin probabil că acestea vor putea fi exploatate politic în absenţa unor personaje credibile care să aibă şi capacitatea de a actualiza discursul de profil. Marian Munteanu nu îndeplineşte niciuna dintre aceste condiţii. Dacă pariul riscant al conducerii liberale nu pare să aducă niciun câştig cert partidului, pierderile sunt aproape sigure în favoarea lui Nicuşor Dan sau Ciprian Ciucu. Candidatura Adrianei Săftoiu, varianta care se prefigura imediat după retragerea forţată a lui Ludovic Orban, ar fi putut preveni o asemenea hemoragie şi chiar încuraja votul util în perspectiva menţinerii scrutinului cu un singur tur. Decizia conducerii PNL este greu de explicat, dacă nu cumva are la bază anumite animozităţi personale, aşa cum sugerează unii comentatori în cazul Alinei Gorghiu, sau este rezultatul presiunilor unor grupuri de interese asociate sferei de influenţă a principalului serviciu de informaţii.
Frecvenţa proiectelor naţionaliste de pe scena politică autohtonă pare mai puţin reprezentativă pentru aspiraţiile electoratului, care se arată mai degrabă refractar la astfel de iniţiative, şi mai mult pentru ambiţiile anumitor cercuri de interese din zona SRI. Nu este deloc întâmplătoare asocierea lui Marian Munteanu cu personaje exponenţiale din trecutul serviciului, precum Virgil Măgureanu, care a alimentat speculaţiile cu privire la filiera prin care a fost propusă candidatura sa conducerii liberale. Istoria ultimelor două decenii şi jumătate consemnează încercări repetate de a impune în plan politic o mişcare de profil cu sprijin consistent din partea reţelelor politico-economice asociate SRI. Este greu de determinat în ce măsură aceste iniţiative reflectă doar intenţia de a ţine sub control filonul naţionalist din societate, în condiţiile în care rezultatele îndoielnice ale proiectelor de acest tip sugerează un potenţial electoral redus, sau este vorba despre o tentativă de protejare a anumitor interese economice interne şi de conservare a influenţei pe care o exercită serviciul asupra scenei politice autohtone sub acoperire ideologică.
Din toată această poveste iese cea mai şifonată, ca de obicei în ultima vreme, Biserica. Exploatarea politică a tradiţiei religioase vulnerabilizează Ortodoxia şi o expune unor critici injuste. Deformarea filetistă a învăţăturii creştine are consecinţe dramatice pentru imaginea şi credibilitatea Bisericii. Discursul cu inflexiuni naţionaliste practicat de anumiţi lideri de opinie care se profilează ca reprezentanţi ai credincioşilor în dezbaterea publică pe teme religoase legitimează parţial reacţiile de adversitate. Militantismul ideologic în apărarea Ortodoxiei deserveşte cauza pe care îşi propune să o susţină. Analfabetismul teologic al activiştilor antireligioşi este dublat de o înţelegere deficitară a învăţăturii creştine printre acei susţinători ai Bisericii care recurg la o retorică beligerantă şi acţiuni agresive. Misionariatul apostolic şi nu prozelitismul catolic ar trebui să reprezinte modelul pentru eforturile credincioşilor de conservare şi promovare a patrimoniului religios local. Reacţiile de tipul celor generate de mesajul de opoziţie la adresa Catedralei Mântuirii Neamului asumat de un grup de artişti şi intelectuali nu fac decât să adâncească falia creată în societate de polarizarea pe criterii religioase.
