Nicușor Dan s-a dovedit un „maestru al decepției” încă de la prima apariție pe scena politică. Eternul candidat și-a antagonizat pe rând diverse categorii de susținători pe care i-a forțat ulterior să-l voteze încă o dată. Entuziasmul manifestat în relație cu participarea sa în competițiile electorale a presupus dintotdeauna o componentă puternică de autosugestie. Lumea bună s-a convins, răzgândit și convins din nou de imperativul propulsării sale în funcții succesive care au culminat odată cu alegerea ca președinte. Atitudinea lor a fluctuat după evoluția contextului politic și mai puțin în relație cu prestația lui Nicușor Dan în campanie sau în exercitarea mandatelor. Votanții și, în special, activiștii din spațiul mediatic și-au proiectat așteptările în raport cu activitatea sa politică fără a le fundamenta într-o perspectivă realistă asupra caracteristicilor sale personale. Consecință și a strategiei de a extinde bazinul electoral pentru a include categorii, în general, antagonice.
Nicușor Dan a intuit devreme în cariera sa politică limitele pe care i le impunea asocierea inițială cu mediul oengist, unul care nu pare nici să reflecte preferințele sale ideologice (cel puțin atât cât a fost dispus să le divulge). Din momentul respectiv, cel care avea să-și încununeze parcursul politic cu alegerea ca președinte a căutat să-și extindă baza de susținere cu noi și noi segmente de public. A făcut-o în 2016 cu USB și, ulterior, USR prin cooptarea de grupuri reformiste de pe aproape întreg spectrul ideologic. A continuat în 2020, cu primul succes la primăria capitalei, după ce a securizat în prealabil susținerea PNL și a forțat, astfel, recuperarea sprijinului USR, chiar dacă formațiunea se debarasase de propriul fondator în termeni nu tocmai eleganți și plănuia lansarea în competiție a unui candidat din tabăra opozanților săi. A câștigat din nou în 2024, de această dată împotriva unei tentative eșuate de alianță electorală a partidelor de guvernare, ce s-a încheiat cu o fragmentare suplimentară a votului advers. Nici strategia pentru alegerile prezidențiale nu s-a abătut de la același principiu, reușind să coaguleze un procent suficient din votul reformist (inclusiv prin determinarea USR să-și abandoneze încă o dată propriul candidat) pentru a intra în turul doi alături de un competitor al cărui profil este de natură să activeze votul negativ.
Și actuala percepție de mediator pe care încearcă să o impună în exercițiul mandatului de președinte reprezintă un ecou al neutralității ideologice pe care o cultivă încă de la „lovitura de stat” din 2012. Un prim moment tensionat după intrarea sa în politică în care Nicușor Dan a respins presiunea mediatică și a refuzat angajarea în conflict de partea lui Traian Băsescu și a taberei reformiste. Aceeași care astăzi, regrupată în trena altui personaj cu vocație providențială, îi reproșează președintelui trădarea cauzei pentru care a fost ales la conducerea statului. Sau a sistemului, cum regretabil s-a exprimat Nicușor Dan, într-una din stângăciile de comunicare prin care livrează cu regularitate material de campanie negativă celor mai vehemenți critici din spațiul public. Ales de pe o platformă antisistem, președintele a creat iluzia unui prim reprezentant fidel al progresismului la Cotroceni, unul care nu doar îi prelua oportunist agenda, ci îi respecta și profilul ideal de candidat. Doar câteva luni în exercițiul mandatului au fost suficiente, însă, pentru ca himera să fie destrămată și susținătorii care îl aclamau, deopotrivă în stradă și pe rețelele sociale, să-i adreseze cele mai scandaloase insulte. Nu întâmplător lucrătorul în presă interzis la Cotroceni se numără printre activiștii care sărbătoriseră cu entuziasm, la o precedentă vizită, învestirea sa în funcție.
Reacțiile foștilor susținători ating deseori note viscerale pentru că implică și o componentă psihologică de „seduși și abandonați”, de apropiați care se așteptau să-și păstreze accesul pe culoarele puterii, dincolo de momentele festive, și să exercite o oarecare influență asupra deciziei politice. Dacă nu chiar să fie recompensați cu o poziție în cadrul administrației, așa cum s-a întâmplat cu alți colaboratori vechi ai președintelui, dintre care nu putea să lipsească și unul devenit între timp criticul său principal din politică. Alți contestatari, mai puțin versați în discursul public, au renunțat de mult la orice urmă de civilitate în relația cu Nicușor Dan. Așa ne-am trezit cu intervenții mediatice care iau forma unor crize de nervi, cu tonalități de scandal conjugal și un repertoriu ignobil de invective. Prin comparație, discursul adversarilor tradiționali din tabăra suveranistă ajunge să pară academic.
Din această perspectivă, refuzul de a mai dialoga cu un pseudo-jurnalist, după o serie de jigniri publice incalificabile, reprezintă o reacție de minimă demnitate a președintelui în funcție. Unul care se remarcase până acum, mai degrabă, ca un bun încasator, trecând peste întregi campanii negative ale unor trusturi de presă cu interesul de a-și propulsa agenda de campanie. Dar și recrutând, inclusiv în cadrul actualei echipe de consilieri, persoane care i-au fost adversari și i-au adus învinuiri grave în trecut. Problema e în altă parte, și anume la prevederile interdicției care ar presupune restricționarea accesului într-o instituție publică. Cât și la modul complet diletant în care a fost comunicată decizia, ca urmare a unei bâlbe administrative ce reclamă un deficit de autoritate în fața propriul cabinet.
Așa cum observau și alți comentatori, incidentul cu Ovidiu Vanghele a îngropat mesajele pe care „șeful sistemului” a încercat să le transmită cu privire la rolul său în procesul de învestire a noului guvern. Nu a fost nici măcar singurul episod dăunător al conferinței de presă, Nicușor Dan fiind pus în dificultate de introducerea altor subiecte decât cele aflate pe agenda personală. Întrebările despre scandalurile din justiție și controversele din jurul șefului SPP, Lucian Pahonțu, l-au pus într-o dificultate evidentă, deși puteau fi anticipate și, evident, pregătite temeinic. Angajatul care a permis accesul lui Ovidiu Vanghele la conferința de presă, în ciuda dispozițiilor explicite ale președintelui (după propriile afirmații), nu este nici măcar singurul care ar fi trebuit să părăsească deja echipa.
Consilierii de la Cotroceni se arată, în general, incapabili să gândească o strategie de comunicare adaptată la profilul actualului președinte. Iar dacă tot nu au competența să definească o abordare originală, ar putea măcar să nu mai copieze de la omologi cu semnalmente diferite. Pentru Nicușor Dan, comunicarea ar trebui să reprezinte un act de expunere limitată, cu intervenții controlate în detaliu. Cu alte cuvinte, exact opusul conferinței maraton. Ce l-a făcut un personaj fascinant în politica internă a fost tocmai atributul enigmatic din imaginea sa publică, una pe care niciun analist nu a reușit încă să o decripteze la modul definitiv. Și care s-ar fi impus chiar să fie cultivată deliberat pentru a-i consolida reputația de practicant redutabil al jocului politic, suspectat permanent că ascunde un as în mânecă sau că își pregătește atacul cu trei mutări în față.
Nicușor Dan nu este genul de politician care să impresioneze la tribună, nici măcar atunci când ia forma unei catedre, așa cum s-a întâmplat marți seară. Cu atât mai puțin în contextul unui dialog cu presa, în care ar trebui să probeze însușiri ce-i lipsesc, precum spontaneitatea, menite să-i acopere eventualele carențe de experiență sau informare. Recursul predominant la comunicări în scris sau înregistrate ar putea degreva președintele de o responsabilitate care nu-i pune deloc în valoare calitățile. Așa cum i-ar permite și să gestioneze mai abil forma mesajelor pe care le emite în numele administrației pentru a descuraja și interpretările malițioase. Iar pentru toate celelalte există instituția purtătorului de cuvânt, încă neglijată în mod inexplicabil la Cotroceni.
11.11
***
Sărbătoare mare în onlineul românesc. A fost învins dictatorul. „Încă unul!”, exclama cineva prin subsolul unei postări. Ba chiar și cel mai fioros dintre suspecții de serviciu. Cel puțin înainte să-și amintească de omologul de la Kremlin.
Cum a fost învins? La urne, într-un nou triumf al democrației. Unul care va rămâne în istorie (de partea bună, se înțelege). Și totuși cum de au fost posibile alegeri libere într-o dictatură? O întrebare la care se termină răspunsurile și comentariile rămân fără replică.
Important este că a prins din nou progresismul la electorat. Mai exact, așa pretind activiștii neobosiți din spațiul autohton. Mereu pe punctul să-și asume un merit personal în victoria preferaților, dacă nu i-ar opri ultimele rezerve de simț al ridicolului. Fără a sesiza, în schimb, și penibilul grilei unice de interpretare, confecționată în laboratoare care n-au făcut nici până astăzi saltul în deceniul curent.
Medalia de aur la categoria muscă, segmentată de această dată pe criterii de greutate intelectuală și nu fizică, îi revine președintelui USR (pe numele său Dominic Fritz, pentru cine nu l-a auzit suficient cât să-l rețină) și reacției sale pline de entuziasm puber. Ba chiar atât de exaltată încât vorbește despre o înfrângere a „sistemului”. Să recapitulăm: fostul primar al Timișoarei pune un semn de echivalență între mișcarea studențească din Serbia, emanată din protestele de stradă împotriva președintelui demisionar Aleksandar Vučić, și o formațiune cu o istorie de aproape două secole, ba chiar din cadrul unui sistem bipartidist. Deci succesul electoral al partidului cel mai bine reprezentat la nivelul aparatului de stat din SUA, ca urmare a poziției sale dominante în mediul academic, diplomatic ș.a.m.d. recunoscute ca atare de niște decenii încoace, ar reprezenta o victorie împotriva establishmentului. Și nu, aparițiile pe liste ale unor reprezentanți ai curentului „socialist democratic”, cu toate premierele regretabile pe care le aduc în Congres, nu pot fi calificate ca atare.
Ideea pe care încearcă să o acrediteze și mainstreamul local, pe urmele celui occidental de unde își ia lumina, pretinde existența unui reviriment al forțelor progresiste în lumea democratică. Teorie bazată pe o lectură selectivă și, mai ales, superficială a cursului scrutinelor electorale din perioada recentă, tocmai pentru că sunt trecute cu vederea componente esențiale din amestecul politico-ideologic care a generat rezultatele. Spre exemplu, schimbarea regimului din Ungaria, amintită de președintele USR în aceeași frază cu Serbia, a presupus desprinderea unui competitor din cercul de colaboratori ai lui Viktor Orban, care a mai și menținut o parte din retorica fostului premier, inclusiv în relația cu politici reprezentative ale Uniunii Europene. Tentativele precedente de răsturnare a regimului, conduse de produse tipice ale protipendadei europeniste, au produs eșecuri în serie.
Însăși o parte dintre candidații democrați care au ieșit victorioși din midterms și-au ajustat discursul pentru a integra sau, după caz, elimina mesaje care să faciliteze migrația voturilor dinspre republicani. Câteva exemple au fost documentate inclusiv în paginile unor publicații internaționale de primă mărime, de genul celor tratate cu reverențe și de „lumea bună” de pe Dâmbovița. Chiar dacă nu este suficient și pentru a le citi, după toate aparențele, nici măcar sub forma rezumatelor cu inteligența artificială. Ar fi fost de ajutor să înțeleagă, poate, că prima cauză a victoriei la scor a democraților rezidă în deriva președintelui de la propria agendă. Una care a provocat dezertări sonore din avangarda mișcării care l-a propulsat la Casa Albă.
Nu puțini dizidenți ai universului MAGA, dintre care și unii cu o audiență largă, au îndemnat explicit la un vot pentru democrați. Concluzia ce se desprinde, în orice analiză fundamentată pe realitate, este că nu avem de-a face decât cu o migrație temporară a electoratului, menită să amendeze trădarea unei cauze de către principalul său reprezentant. Cu un vot de protest și nu o repudiere a fundamentelor ideologice ale curentului.
Donald Trump a fost penalizat de propriul electorat pentru că, deși a candidat de pe o platformă critică la adresa războaielor din Orientul Mijlociu, a început unul nou care se dovedește mai aventuros decât precedentele două. Pentru că nu și-a protejat votanții de costurile intervenționismului militar sau economic. Pentru că a subordonat componente ale sistemului unor interese financiare personale sau de familie, în loc să-l demanteleze așa cum s-a angajat în fața unui public care aștepta reforme structurale. Pentru că a blocat anchete și dezvăluiri care aveau potențialul să-i afecteze imaginea prin asocierea cu personaje controversate. Și exemplele pot continua.
Meritul democraților în această conjunctură decurge, mai degrabă, din rezistența la presiunea elementelor radicale privind resuscitarea celor mai controversate teme de campanie și proiecte legislative ale epocii woke. Aceleași care au și generat reacția conservatoare reprezentată de MAGA și precursoarele sale. Tot aici trebuie identificată și condiția elementară pentru orice tentativă de captare a votului migrator până în apropierea următoarelor scrutine. Un deznodământ care se arată, totuși, improbabil dacă luăm în calcul tendința progresiștilor de a respinge orice legitimitate pentru revendicările mișcărilor de profil.
04.11
***
Comunismul n-a murit în ‘89. Se reinventează programatic la ambele capete ale spectrului politic.
Ironia face ca „inamicul de clasă” al ultimelor zile să fie tocmai moștenitorul PCR. Internetul românesc dezbate aprins ținutele nevestelor de social-democrați care au participat weekendul trecut la o nouă defilare a parvenitismului elitei politice locale. Se aruncă mărci exclusiviste și prețuri exorbitante în discuție, cu intenția de a scandaliza deopotrivă lumea bună și publicul pauper. Atenția este direcționată mai ales către partenera unui fost premier, eșuată pe domeniul său vast de baron local, în căutarea unei asigurări la bătrânețe după controversele de tinerețe. În trecut au fost pantofii cu talpă roșie sau ceasurile ascunse în buzunare. De această dată avem blana de bazar turcesc ca subiect de analiză politică. Numai bună de „înfierat cu mânie proletară” din vilele de prin Dorobanți sau Primăverii și până în garsonierele din Ferentari. Mai patetice decât rechizitoriile procurorilor de ocazie nu sunt decât regretele exprimate de inculpați.
Blestemată fie ziua când a descoperit jurnalistul român cum se face reverse image search! În vremurile când se mai prevalau de coduri deontologice obișnuiau să consulte și un specialist înainte să polueze spațiul mediatic. Între timp s-a ajuns la publicarea ca exclusivități a informațiilor obținute cu inteligența artificială. Despre ținutele doamnelor ar fi trebuit să comenteze numai criticii vestimentari. Restul nu se arată tocmai capabili să înțeleagă diferența dintre lux și opulență, indiferent de câte ori se lansează în abordarea unor subiecte din afara zonei de acoperire. Treaba jurnaliștilor politici, în măsura în care se mai practică meseria pe la noi, este să-i caute la conturi pe domnii care le-au finanțat și apoi să vorbească. Suntem numai ochi și urechi.
Cât despre agitatorii din ambele poluri de pe axa ideologică, educația comunistă pare să-și producă încă efectele, fie că vorbim despre nostalgia pentru „epoca de aur” la suveraniști sau despre aspirația spre o utopie egalitară la progresiști. Sursele ideologice sunt aceleași și exprimă același resentiment la adresa oricărei forme de superioritate, reală sau falsificată, ce nu le este accesibilă. Și nu, din păcate viitorul nu sună mai bine. Generațiile tinere par să fie și mai permeabile la ideile de profil, cu singura condiție să vină ambalate sub formă de conținut viral pe rețelele sociale.
PS: Nu-mi rămâne decât să le urez succes politicienilor când se apleacă. Tot ce ne-ar mai lipsi ar fi să le iasă și eticheta de la chiloți în fața camerelor.
02.11
