Nicușor Dan a mai făcut un pas spre atingerea unui obiectiv determinant pentru restul mandatului. Luca Niculescu respectă profilul descris într-o postare anterioară pe tema strategiei Cotroceniului. Tabăra PNL-USR se vede rămasă cu un singur argument, cel al respingerii unei formule guvernamentale cu PSD, nu întâmplător și cel mai puțin convingător în contextul actualei configurații parlamentare. Pretenția de a continua sub forma unui guvern minoritar, ba chiar și cu voturile mult blamaților social-democrați, nu poate fi decât ridicolă, mai ales în absența unor perfomanțe remarcabile în exercitarea funcțiilor.
Președintelui îi mai rămâne un singur lucru de făcut, să excludă o a patra desemnare și să plaseze întreaga responsabilitate a unui eventual nou eșec în dreptul partidelor care vor vota împotrivă, indiferent de formula guvernamentală pe care o va prezenta actualul prim-ministru desemnat în Parlament. Amânarea deciziei între o componență politică sau una tehnocratică, pentru un plus de maleabilitate în negocierile cu formațiunile „pro-occidentale”, reprezintă o altă mutare inspirată care forțează un compromis. Dacă tabăra PNL-USR refuză parafarea unui acord, numai o strategie proastă de comunicare a Cotroceniului îi mai poate salva de asumarea costurilor pentru declanșarea alegerilor anticipate și eventualele rezultate defavorabile. Să nu subestimăm totuși și talentul PSD de a-și submina propria cauză.
Fără a regăsi prea multe din propriile convingeri în discursul premierului desemnat, nu pot să nu-i remarc anvergura intelectuală și abilitățile profesionale, evidențiate și prin decența aparițiilor din spațiul public. Luca Niculescu bifează mare parte dintre calitățile recomandabile pentru a conduce guvernul într-o perioadă de criză. În primul rând, are capacitatea de a proiecta competență în chestiuni administrative și de a câștiga încrederea publicului într-un program de reforme (fără să ne așteptăm la schimbări fundamentale cu o nouă coaliție transideologică). Nu este o figură polarizantă, uzată în confruntări partinice, cu un istoric de intervenții publice contondente la adresa unor categorii sociale și nici măcar a unor actori politici.
Este la fel de adevărat că îi lipsește validarea electorală, dar o strategie inteligentă de branding poate să-i transforme vulnerabilitatea într-un avantaj pe fondul cotei scăzute de încredere la adresa clasei politice în general. Una care ar trebui să compenseze și notorietatea mai degrabă redusă, în special dincolo de cercurile cu un interes susținut pentru actualitatea politică. Publicul trebuie să descopere în Luca Niculescu un reprezentant al elitei autentice, cu un nivel cultural tot mai rar întâlnit pe scena internă și o eleganță ce contrastează puternic cu manierele deficitare ale celor mai vocali interlocutori, atinși fie de radicalismul suveranist, cu versiunea sa fundamentalist georgistă, fie de complexul salvatorului care sacrifică însuși pacientul pe altarul propriei virtuți.
Provocarea majoră a premierului desemnat rămâne alcătuirea unui cabinet care să reflecte măcar într-o măsură sesizabilă calitățile pe care le-a demonstrat el însuși de-a lungul carierei jurnalistice sau diplomatice. Singurul aspect care i se poate imputa, dincolo de divergențele inerente cu voci articulate pe alt calapod doctrinar, este cel al apropierii față de unul dintre centrele de putere ale UE, despre a cărui influență asupra factorilor decizionali autohtoni se va specula în continuare. Și totuși, atât timp cât nu există probe în altă direcție, adeziunea la un spațiul cultural alogen reprezintă o caracteristică prevalentă a elitei românești de ieri sau de azi. Una pe care am criticat-o la rândul meu în multe situații, dar pentru a cărei remediere trebuie lansate inițiative în alte medii înainte de a se putea manifesta coerent și în politică.
06.10
***
Din moment ce s-a încheiat și comedia intitulată Guvernul Mureșan, cu un rezultat chiar sub dramoleta numită Guvernul Veștea, ar fi cazul să revenim la subiectul anului în politica românească. Nu, nu mă refer la arestarea șarlatanului misticoid, cu toată regia de sitcom și al său umor de situație care îi neutralizează potențialul turbulent, ci la scandalul Coridorului Vertical și al demiterii Guvernului Bolojan, după o presupusă intervenție a Washingtonului prin ambasadoarea Kimberly Guilfoyle.
În măsura în care se confirmă, mecanismul descris în ancheta WSJ, și intuit în prealabil de jurnaliști din spațiul autohton, poate fi catalogat drept un exemplu tipic de schemă frauduloasă la intersecția dintre actori publici rentieri și agenți privați extractivi. Mă voi abține să folosesc termeni și mai prejudicioși din literatura de specialitate pentru a cataloga statutul României în relația cu „patenerii” externi și organizațiile internaționale. Și nici nu voi cauționa tentativele obișnuite de a diminua în vreun fel responsabilitatea clasei politice interne, produs și al unei atitudini cultivate de elita intelectuală ce n-ar putea fi catalogată altfel decât periferică. Politicianul român este într-o proporție mai însemnată decât ne place să recunoaștem o reflexie fidelă a societății din care provine – slugarnic, coruptibil și, după ce se prinde cum merg lucrurile, parșiv ca să-și mărească profitul în paguba șefului.
Să ne uităm puțin și la vocile din spațiul public care s-au pronunțat cel mai vehement pe subiect. Aceleași care n-au menționat contracte similare din trecut decât ca să descalifice orice investigație drept conspiraționistă, iar pe autorii lor ca agenți de influență sau, când le îngăduia generozitatea, simpli „idioți utili”. Aceleași care se înghesuiau la ambasada SUA de 4 iulie și inundau rețelele sociale cu elogii la adresa vreunui oficial american care se îndura să intre în cadrul unui selfie. Sau aceleași care frecventau Băneasa și între „pișcotăreli” pentru convenționalul schimb unidirecțional de informații și (la fel de) tradiționala bârfă la un espresso lungit cu apă.
Să remarcăm totuși și partea benefică a scandalului. Astfel de confruntări între grupuri cu interese economice divergente aduc întotdeauna un plus de transparență în interacțiunile dintre mediul politic și cel de afaceri. Zonele de influență pot fi mai ușor cartografiate în fiecare sferă de activitate, centrele de putere localizate și traseele de manipulare reliefate, fie că vorbim despre mecanismele de luare a deciziilor politice, fie despre acoperirea lor mediatică sau chiar ideologică.
Naivitatea supremă în contextul actual (că tot e la modă epitetul) ar fi să-ți închipui că avem de-a face cu o situație excepțională provocată de stilul „tranzacțional” al regimului Trump. Inedită este numai transparența sporită de acțiune în afacerile internaționale, care se explică prin recrutarea pe criteriile primordiale de adeziune partinică și carieră mediatică. Explicația principală trebuie căutată, prin urmare, în deprofesionalizarea corpului diplomatic. De aici și surplusul de aroganță, deficitul de eleganță și dispoziția aventuroasă care transgresează adeseori normele clamate atât de administrațiile precedente, cât și de cele aliate în cadrul structurilor euro-atlantice.
Și un exercițiu de imaginație în loc de încheiere: cum se va rebrandui tabăra pro-europeană în cazul unei administrații Le Pen la Paris sau al unui guvern AfD la Berlin, eventual pe fondul revenirii democraților la Casa Albă?
30.09
***
Păzea că mainstreamul începe să priceapă într-un târziu falimentul strategiei cordonului sanitar. Nu și cel românesc, stați liniștiți, pe la noi mai durează până să proceseze informația, să tragă concluziile și să-și recalibreze discursul la tendițele în schimbare din vestul continentului. În cel mai recent exemplu, Politico a însăilat o analiză a scrutinului legislativ din Suedia care a marcat un recul evident al partidului local de „extremă dreaptă”. Rezultatul este pus în contrast cu evoluțiile electorale din Marea Britanie, Germania sau Franța cu scopul de a propune cazul suedez drept un model de urmat și pentru alte state europene.
Cum se explică declinul suveraniștilor din Suedia? Tocmai prin colaborarea cu partidul tradițional de dreapta, se afirmă în articol, pe care l-au susținut la guvernare în schimbul adoptării unora dintre proiectele lor principale. Dar să dăm cuvântul jurnaliștilor de la Politico și politicienilor sau analiștilor pe care îi citează:
The Sweden Democrats entered parliament for the first time in 2010 — and mainstream center and left-wing parties refused to cooperate with them. According to Aylott, that “very strong” firewall allowed the SD to build support in the country.
“That created a huge space in the Swedish political context in which anyone with any sort of cautious or skeptical view toward immigration at the time really had only the Sweden Democrats to choose,” he said.
By 2022, with gang crime rife, the SD’s tough stance on law and order and migration drove it to its best-ever result. Its second-place finish put in a powerful position to influence Kristersson’s government.
It’s not a coincidence, Aylott said, that the far right fell back again after the firewall was partly set aside to allow it to join the government, for all that it didn’t have ministers in Kristersson’s Cabinet.
The firewall “is not holding anymore” in much of Europe, according to Grégoire Roos, Europe program director at the Chatham House think tank in London. “The citizens who cast their ballots for these parties are increasingly young. So referring to the darkest times of history does not appeal to them at all,” Roos said.
“To some extent, the more you bash these parties, the more popular they get,” he added, noting it was true of Trump and others in Europe. “I think in this regard we can see a pattern.”
Să înțelegem că marginalizarea „extremei drepte” nu a făcut decât să-i legimitimeze narațiunea de victimizare? O reală surpriză. Analiza continuă cu o altă observație pe care m-am plictisit să o tot reiau de prin 2016 încoace:
Two big issues that had driven support for the SD in previous elections — gang shootings and immigration — were lower on the agenda in this election, Aylott said. Perhaps because Kristersson’s coalition, with the SD’s support, had succeeded in reducing gun crime and throttling immigration. (…)
“For me, results matter,” Kristersson said. His Moderates party won more seats this time around — perhaps a sign of voter gratitude — but the SD, which was so closely identified with anti-immigration policies, fell back.
“The paradox is that when the situation begins to feel less acute, it falls down the list of voters’ priorities,” said Aylott. When that happens, “probably the party that was favored is not going to be favored again.”
Deci să adresezi problemele semnalate de electoratul antisistem poate să conducă la diminuarea votului de protest? Cine s-ar fi gândit la o asemenea inovație? Establishmentului occidental nu i-a luat decât 10 ani să rezolve o ecuație politică banală. Rămâne de văzut dacă va mai avea timp să și implementeze soluția, ocupat cu furnizarea de noi teme de campanie pentru mișcările contestatare de pe continent, precum introducerea de noi taxe pentru susținerea bugetului UE sau trecerea de la unanimitate la majoritate calificată în Consiliul European.
21.09
