La București e liniște

Administrația prezidențială a reușit să atingă un nou minim în exercițiul prerogativelor de politică externă prin reacția apatică la presupusele tentative de a destabiliza regimul de la Chișinău. Acuzația gravă lansată de omologul din Republica Moldova nu pare să-l fi impresionat pe Klaus Iohannis. Președintele s-a rezumat la emiterea unui comunicat tardiv după ce prin tăcerea inițială a părut mai degrabă să confirme speculațiile cu privire la resorturile electorale ale declarațiilor Maiei Sandu. Teorii enunțate și de fostul titular al portofoliului Apărării căruia tocmai relația tumultoasă cu șeful CSAT i-a provocat înlăturarea prematură din echipa guvernamentală.

Nu doar timpul de reacție al președintelui a impresionat negativ opinia publică. Ne-am obișnuit ca locatarul de la Cotroceni să acționeze cu o lentoare proverbială chiar și în momentele tensionate. Impresia deplorabilă a fost accentuată și de lipsa de vigoare a reacției oficiale pe un subiect cu implicații majore pentru securitatea României. Bucureștiul se arată încă o dată incapabil să articuleze o poziție tranșantă chiar și în situații de natură să comporte amenințări existențiale.

România nu a reușit să se evidențieze în contextul războiului din Ucraina decât prin inițiativele umanitare întreprinse mai ales de persoane și organizații private. Spre deosebire de alte state din regiune precum Ungaria sau Polonia, pentru a le numi doar pe cele aflate la antipozi din perspectiva opțiunilor preferate de reacție a NATO, Bucureștiul nu și-a găsit vocea nici măcar sub presiunea unui conflict militar care afectează o țară vecină cu o numeroasă minoritate română și care riscă să angreneze o alta ce ar trebui să figureze de fapt între granițele naționale.

Majoritatea declarațiilor emise de oficialii români în cursul anului trecut de la declanșarea invaziei au constituit ca de obicei simple ecouri ale poziționărilor dominante în forurile euro-atlantice. Relevantă în acest sens este și tăcerea autorităților române care însoțește perioadele de tatonare dintre puterile occidentale. Viteza lentă de reacție se extinde asupra întregului aparat diplomatic pentru a reprezenta și un simptom al sindromului generalizat de aservire ideologică.

Diplomația presupune existența unui proces continuu de negociere. Oricine urmărește cu regularitate politica internațională poate să observe că până și între cele mai aliniate state continuă să apară divergențe pe marginea unor dosare cu implicații complexe. Bucureștiul se rezumă, din nou, să aștepte rezultatul acestor deliberări la care își refuză șansa de a participa activ. Pentru ca într-un final să-și definească acțiunea limitată pe coordonatele impuse din afară.

Politica externă a României pare complet subordonată obiectivelor de integrare în diverse organisme internaționale. Iar modalitatea prin care înțelege să le urmărească este cea a unei obediențe depline față de factorii decizionali. Odată ce vor fi atinse toate aceste borne formale, diplomația autohotonă riscă să rămână fără obiect. Politica externă a României este concepută într-un vid identitar care face imposibilă definirea unei direcții strategice aliniată la interesele naționale.

Șocul produs de invazia din Ucraina nu a reușit să fisureze inerția diplomației române. Mâhnirea provocată de episodul Schengen s-a risipit fără să determine schimbări fundamentale în acțiunea externă a statului. Rămâne de văzut dacă și eventuala destabilizare a regimului de la Chișinău va fi întâmpinată cu aceeași pasivitate la București. Cert este că România nu pare să-și fi descoperit nici cu această ocazie vocația de jucător strategic pe scena regională. Și asta chiar dacă în prezent dispune de mijloace prin care să acționeze decisiv pentru a preveni atragerea Republicii Moldova în război. Problema rămâne mai degrabă una de voință. Tot ce putem spera este ca în culise lucrurile să se desfășoare altfel decât reiese din ce se observă deocamdată la suprafață.

Lipsa de atitudine din plan extern completează atmosfera de acalmie din cadru intern unde liniștea este perturbată numai de controversele autentice sau mimate pe marginea rocadei guvernamentale. Autoritatea extinsă pe care o exercită coaliția PNL-PSD-UDMR amintește de începuturile tranziției când cele mai puternice structuri de influență emanate din comunism se grupaseră în jurul principalului vehicul politic. România a înregistrat un categoric recul democratic sub regimul lui Klaus Iohannis. Imperativul ca actuala configurație de putere să fie destructurată ar trebui să reprezinte o temă majoră de campanie pentru opoziție în perspectiva anului 2024.