Politica românească stârneşte tot mai puţin interesul publicului larg. Acesta este însă un fenomen caracteristic democraţiilor contemporane, nu doar României. Tendinţa de retragere a publicului din viaţa politică reprezintă un semnal de normalitate după secole întregi în care transformările politice, economice şi sociale au reclamat un nivel din ce în ce mai ridicat de participare populară.
Cercetările sociologice arată o preocupare tot mai scăzută din partea publicului pentru actualitatea politică. Mai trezesc interes doar anumite runde de alegi, scandalurile majore sau vreo arestare sonoră. De aici poate şi declinul presei scrise, retrasă în mediul online pentru a-şi reduce costurile în marja de supravieţuire. De aici şi audienţele mult inferioare ale televiziunilor de profil, dar şi obişnuitele probleme financiare care completează tabloul unei industrii falimentare.
Majoritatea analiştilor interpretează negativ rezultatele acestor cercetări, însă tendinţa publicului este mai degrabă naturală. Aceasta nu reprezintă doar o consecinţă a dezamăgirilor din post-comunism, aşa cum se afirmă adesea. Publicul se retrage dintr-o tendinţă firească de respingere a exceselor democratice ale modernităţii, şi nu doar din cauza neîmplinirii aspiraţiilor politice ale ultimelor decenii.
Dacă interesul pentru politică fluctuează pe parcursul fiecărei epoci, dezgustul la adresa politicienilor reprezintă o constantă. Această realitate nu poate fi asociată doar contemporaneităţii din moment ce o întâlnim şi în a doua jumătate a secolului XIX şi, mai târziu, în perioada interbelică, dar şi după căderea comunismului. O întâlnim şi în memoriile sau publicistica unor intelectuali de anvergură şi în romanele la modă ale diferitelor perioade istorice, dar şi în mişcările radicale de contestare a establishment-ului.
La cealaltă extremă, radicalismele democratice mizează tocmai pe iluzia unei implicări masive a publicului în viaţa politică. Cei care deplâng retragerea din spaţiul public sunt de obicei adepţi ai unei filozofii utopice, care tind să supraliciteze atât proporţiile, cât şi beneficiile participării populare.
Democratizarea vieţii politice a avut însă şi o mulţime de efecte secundare. Politica a devenit peste noapte destinaţia de preferinţă a oportuniştilor, calea cea mai uşoară de parvenire socială sau locul celor mai mari tunuri financiare. „Industria politică” a prosperat mai mereu în democraţie şi a făcut-o cu costuri uriaşe pentru restul societăţii. Ce aflăm astăzi din rechizitoriile DNA se întâmpla şi în idealizata perioadă interbelică, spre exemplu.
Nu trebuie deci să ne surprindă dezgustul cu care cea mai mare parte a publicului priveşte politica, indiferent de epocă. Acesta îşi găseşte cauza atât în abuzurile recurente ale celor care deţin puterea, cât şi în atracţia pe care politica o exercită asupra persoanelor cu o conduită morală îndoielnică.
Revenind în actualitate, politicienilor li se reproşează cu precădere lipsa de integritate în exercitarea mandatelor, dar şi deficitul de pregătire pentru ocuparea anumitor demnităţi publice.
Ţara noastră se remarcă în peisajul european prin corupţia endemică, prezentă şi la cele mai mici niveluri ale politicii. Aceasta este însă o caracteristică a etapelor mai primitive ale procesului de democratizare, care pot fi identificate şi în trecutul unor state considerate astăzi democraţii consolidate. România nu reprezintă aşadar un caz excepţional din acest punct de vedere, decât poate prin ceea ce unii consideră „înapoiere”.
Şi în democraţiile mai vechi politicienii sunt contestaţi din acelaşi motiv, fiind suspectaţi că abuzează de funcţii pentru a-şi procura avantaje personale sau pentru a favoriza anumite grupuri de interese. Diferă în realitate doar mecanismele mai sofisticate ale corupţiei politice, care o fac, ce-i drept, mai puţin răspândită, însă nu şi mai puţin nocivă.
Politicenilor occidentali li se contestă tot mai des şi competenţa în exercitarea mandatelor. Standardele scad şi în politica europeană sau americană odată cu nivelul cultural tot mai redus al societăţilor vestice.
Poate surprinzător în aceste condiţii, cea de-a doua cauză este că politica se specializează şi devine astfel mai restrictivă pentru publicul larg. Nu-i vorba însă de un progres la nivel intelectual – aş argumenta că din contră -, ci de un proces de tehnicizare care o înstrăinează de cetăţeanul fără pregătire de specialitate.
Capacitatea de a urmări dezbaterea politică se măsoară astăzi în cunoştinţele de economie sau de ştiinţe juridice. După model occidental, sfera participanţilor se restrânge treptat la categoria îngustă a tehnocraţilor, în timp ce pentru marele public devine o adevărată provocare până şi să urmărească dezbaterea politică, cu atât mai mult să se implice.
N-aş vrea să închei fără să aduc în discuţie şi problema expansiunii statului în modernitate. În faţa acestui proces neîntrerupt al ultimelor secole se impunea o reacţie de conservare a sferei private. Publicul se dezinteresează de politică şi pentru că se simte sufocat de stat în toate sferele activităţii sale, reacţionând firesc în faţa constrângerilor tot mai apăsătoare impuse de triada legislaţie, birocraţie, taxe.
Ca o consecinţă a acestui proces, centralizarea instituţională a îndepărtat nivelul decizional de cetăţeanul simplu. Influenţa reală pe care o poate avea asupra deciziei politice scade, iar odată cu aceasta se reduce şi interesul publicului pentru implicare. Poate ironic, tot acest proces de democratizare culminează deci cu o degradare a standardelor de participare populară din cauza specializării activităţii politice, dar şi a deplasării autorităţii la nivel naţional şi apoi supranaţional.
