Aventura lui Liviu Dragnea pe scena politică se încheie până la urmă cu o condamnare. Rezultatul modest din alegerile europarlamentare nu a fost urmat de retragerea așteptată. Fostul lider PSD pare să fi sperat până în ultimul moment la un verdict favorabil, mizând atât pe conservarea unor poziții influente în angrenajul statal și la conducerea partidului, cât și pe activarea unor mecanisme de presiune deopotrivă prin demersuri publice și negocieri subterane. Liviu Dragnea nu doar că a încercat să acrediteze ideea unui complot transnațional pentru eliminarea sa din politică, ci a părut chiar să-și construiască întreaga strategie din aceeași perspectivă, subminându-și însă credibilitatea prin semnalele contrare de disponibiliate la un eventual compromis cu grupurile de interese pe care pretindea a le combate.
PSD a mizat pe racordarea la curentul anti-establishment prin imitarea unor administrații controversate sau împrumutarea unor teme și mesaje de campanie cu impact considerabil în recentele confruntări electorale din spațiul occidental. Nedumerirea afișată de comunicatorii social-democrați în fața eșecului strategiei electorale, în condițiile succeselor înregistrate de mișcările politice care le-au inspirat-o, demonstrează încă o dată falimentul importului mimetic de teme și mesaje de campanie într-un spațiu cultural distinct. De această dată, PSD a fost partidul care s-a prezentat în alegeri cu o strategie inadecvată după ce scrutinele precedente consemnaseră eșecurile altor proiecte rupte de realitatea autohtonă.
În vestul și centrul Europei, campania s-a desfășurat într-adevăr pe falia dintre titularii structurilor de putere și pretendenții anti-establishment ce reconfigurează diviziunile ideologice ale spectrului politic occidental. De hiperbolizarea conflictului dintre reduta eurofilă și insurgența eurosceptică au părut interesate ambele tabere în absența unor viziuni coerente sau planuri convingătoare pentru viitorul incert al eșafodajului comunitar. Inconsistența platformelor electorale s-a dorit a fi camuflată de o retorică beligerantă ce aprovizionează protagoniștii scenei politice europene cu narațiuni justificatoare și apeluri mobilizatoare. O analiză a mesajelor de campanie evidențiază, spre exemplu, frecvența analogiilor cu perioadele de conflagrație rămase în memoria colectivă sub interpretarea simplistă a unor confruntări între forțele binelui și ale răului din care absentează orice nuanțe în repartizarea dreptății. Rescrierea în tușe groase a istoriografiei contemporane, epurată de elementele care au potențialul să contrazică tezele oficiale, furnizează muniție electorală unui mainstream infuzat cu percepții stereotipe despre categoriile sociale indezirabile.
Insurgența mișcărilor anti-establishment invalidează teoria decesului ideologiiilor, parte din cea mai largă a sfârșitului istoriei, propagată de mainstream pe parcursul ultimelor decenii. De altfel, fenomenul anti-establishment reprezintă preponderent o consecință a proiectelor de inginerie socială fundamentate pe consensul ideologic al elitei centriste. Racordarea unanimă la agenda progresistă, singura diferență constând în ritmul de implementare a unor programe de factură similară indiferent de culoarea politică a promotorilor, trezește o contrareacție în societățile occidentale din partea celor mai afectate segmente. Neutralitatea ideologică pretinsă de ambasadorii progresismului ascunde procesul de migrare graduală a protagoniștilor scenei mediatice spre convingeri asociate tradițional stângii. Butaforia centrismului politic simulat de actori ce subscriu, conștient sau nu, la o agendă revoluționară devine evidentă odată cu plasarea evoluțiilor curente în context istoric.
Mișcările anti-establishment vin să ocupe spațiul părăsit de formațiunile tradiționale și să compenseze deficitul de reprezentare democratică a electoratelor abandonate. Faptul că la apelul majorităților tăcute s-au înghesuit să răspundă și contingente de oportuniști cu vocație demagogică nu poate să descalifice aspirațiile legitime ale votanților trădați de vechea clasă politică. Analogiile cu perioada interbelică de care se abuzează în mainstream omit a sublinia tocmai cauzele evenimentelor de tristă amintire, concentrându-se exclusiv asupra efectelor reprezentate de ascensiunea curentelor de extremă dreaptă și declanșarea celei de-a doua conflagrații mondiale. Analizele comentariatului s-ar cuveni să pornească, însă, de la originile radicalizării societăților europene prin suprimarea prealabilă a mișcărilor conservatoare pe fondul expansiunii curentelor de extremă stângă. Prin urmare, evidențierea potențialelor similitudini dintre cele două perioade ar trebui să înceapă cu acoperirea deficitară a spectrului ideologic provocată de neutralizarea vocilor conservatoare.
Comentariatul mainstream continuă să impulsioneze mișcările anti-establishment atât prin reacțiile umorale, cât și prin abuzurile instituționale comise împotriva reprezentanților curentului. Pe de o parte, analizele superficiale și catalogările injurioase ale fenomenului adâncesc ruptura din societate, fiind percepute ca o confirmare a dezgustului elitelor pentru restul populației. Pe de altă parte, recursul la sancțiuni și interdicții amplifică fascinația publicului la adresa victimelor cenzurii de rit nou, furnizându-le oportunități de expunere mediatică și argumente convingătoare în tentativa de a-și promova cauzele și credibiliza proiectele.
Evoluțiile de tipul actualei insurgențe anti-establishment sunt recurente în istoria recentă a spațiului occidental, însă amploarea curentă a fenomenului are potențialul să determine consecințe inedite. Restructurarea scenei politice ca urmare a reconfigurării distribuției electorale reprezintă deja o realitate în numeroase state europene cu o îndelungată tradiție democratică și un sistem consolidat de partide. Rezultatele scrutinului europarlamentar se conturează drept o nouă confirmare a tendințelor de substituire a formațiunilor consacrate cu proiecte de dată recentă a căror ascensiune se fundamentează pe contestarea mainstream-ului.
Revenind în plan intern, votul anti-PSD a reprezentat tot o reacție de contestare din partea electoratului la adresa formațiunii care se identifică cel mai puternic cu sistemul postcomunist, fiind și partidul care a deținut guvernarea pentru intervalele cele mai lungi de timp după 1989. Discrepanțele față de evoluțiile din vestul Europei se evidențiază, mai degrabă, la o comparație a profilului actorilor electorali. Ascensiunea USR+ se justifică printr-o aspirație similară la schimbarea garniturii politice, însă coloratura ideologică a beneficiarilor votului de contestare este diametral opusă corespondenților din spațiul occidental.
O altă consecință marcantă a scrutinului european în ecuația politică internă, pe lângă o posibilă demisie sau demitere a cabinetului ministerial pe fondul crizei de legitimitate cauzată de procentajul redus al partidelor guvernamentale, este reprezentată de ieșirea din cursa pentru alegerile prezidențiale a liderului ALDE după ce formațiunea pe care o conduce nu a reușit nici măcar să depășească pragul de 5%. Călin Popescu Tăriceanu se conturase drept opțiunea mai redutabilă a coaliției guvernamentale pentru candidatura la funcția de șef al statului decât varianta Liviu Dragnea. Liderul ALDE nu mai poate reprezenta, însă, o soluție viabilă pentru actualii parteneri de guvernare în condițiile eșecului lamentabil care prefigurează o performanță modestă și în eventualitatea unei participări la scrutinul prezidențial. De cealaltă parte, rezultatul USR+ încurajează, din contră, propulsarea unui candidat propriu în alegerile de la sfârșitul anului cu șanse apreciabile la calificarea în turul secund.
România trimite în legislativul comunitar o garnitură de parlamentari în integralitate eurofilă. Rezultatul scrutinului nu poate fi surprizător în condițiile absenței competitorilor de orientare contrară. De altfel, vocile critice la adresa Uniunii Europene rămân o raritate în spațiul public autohon. Încercările de a portretiza formațiunea social-democrată ca eurosceptică nu rezonează cu istoricul de vot al reprezentanților PSD la Bruxelles, obișnuiți să valideze în tandem cu aliații din grupul socialist cele mai radicale inițiative de centralizare a deciziei politice la nivel supranațional. În consecință, este de așteptat ca europarlamentarii români să nu emită nici în următorii 5 ani de mandat vreo opinie articulată pe marginea evoluției nefaste a proiectului comunitar, ci să achieseze din oficiu la procesul de integrare aprofundată cu prețul unei subordonări complete la agenda cancelariilor influente și a grupurilor de interese pe care le reprezintă în interacțiunile cu autoritățile celorlalte state membre.
