Unii critici ai anticorupţiei au invocat mereu presupusa intangibilitate a anumitor personaje. Timpul a infirmat însă de cele mai multe ori astfel de speculaţii, iar lista celor care s-ar bucura de protecţie a continuat să se scurteze. Multe dintre personalităţile respective au ajuns deja în atenţia procurorilor, iar altele se pregătesc să le urmeze. Cum excepţiile rămân tot mai puţine, acestea tind să fie privite, pe bună dreptate, ca irelevante (sau doar temporare).
Impresia pe care o lasă valul de arestări din 2015 este că poate urma oricine. Poziţia privilegiată de care s-au bucurat sau se bucură încă personaje cheie ale sistemului se poate pierde peste noapte. După Bica sau Georgescu, de ce nu ar urma şi Coldea sau chiar Kovesi? Surpriza nu va mai fi nici măcar la fel de mare. Ca orice mişcare cu conotaţii revoluţionare, anticorupţia a început să-şi devoreze progeniturile. Odată trecută de acest punct… scapă cine poate.
Tăvălugul anticorupţiei nu a putut fi stăvilit nici cu opoziţia unei majorităţi largi a clasei politice. Cei mai mulţi dintre actorii politici au înţeles asta şi s-au conformat, iar lor le-au urmat şi instituţii de presă altădată ostile. Garanţia continuităţii acestui proces este reprezentată de puternicul sprijin extern în condiţiile în care implicaţiile sale depăşesc cu mult graniţele României. O analiză completă a fenomenului nu poate deci să neglijeze contextul regional sau jocul marilor actori pe scena internaţională.
Sprijinul puterilor occidentale pentru campania anticorupţie face parte din strategia de fidelizare a statelor desprinse din sfera de influenţă sovietică şi alipite la organizaţiile euro-atlantice. Lupta anticorupţie din ţara noastră este un exemplu de succes care urmează să inspire evoluţii similare şi în statele din vecinătate. Pentru a înţelege dimensiunile reale ale fenomenului, campaniile de acest tip trebuie privite ca o continuare a revoluţiilor colorate din cursul anilor 2000.
Dincolo de răfuielile politice cărora le-au căzut victimă personaje importante din istoria recentă a României, cea mai importantă constantă în ecuaţia anticorupţiei rămâne implicarea „partenerilor euro-atlantici”. Unele ambasade reacţionează mai rapid decât preşedintele României atunci când anumite evoluţii politice riscă să pericliteze activitatea sistemului de justiţie.
De ce există un interes atât de ridicat al „partenerilor externi” pentru combaterea corupţiei în România?
- Pentru că au nevoie de aliaţi stabili. O clasă politică coruptă este prin natura ei imprevizibilă. De ce să nu o înlocuieşti atunci cu una loială intereselor tale? Cu atât mai mult cu cât aservirea noilor elite este în primul rând ideologică, deci din convingere.
- Pentru că au nevoie de aliaţi puternici. Asta însemnând şi capabili să-şi respecte angajamentele externe. Un exemplu ar fi obligaţia de a aloca cel puţin 2% din PIB pentru apărare. Treceţi ca bonus şi contractele substanţiale pentru industria militară.
- Pentru că se eliberează piaţa internă. Pe de o parte, dispar intermediarii dintre firmele străine şi statul român, în continuare cel mai important actor de pe piaţă. Pe de altă parte, dispar şi mulţi dintre jucătorii autohtoni, deci se reduce dramatic competiţia.
- Pentru a câştiga de partea lor populaţia. Schimbarea sistemului se produce în aplauzele publicului atât timp cât zornăie cătuşele pe culoarele puterii. După experimentele reuşite numite Georgia sau România se pregătesc intens Bulgaria, Ucraina sau Republica Moldova.
Anticorupţia pare să fie soluţia câştigătoare după semi-eşecul revoluţiilor colorate. Procesul are bineînţeles şi aspectele sale pozitive, însă loialitatea externă a noilor elite nu poate decât să ne îngrijoreze pe aceia dintre noi încă preocupaţi de chestiuni pentru unii desuete precum suveranitatea naţională.
România ar fi putut fructifica evoluţiile regionale din ultimele decenii pentru a-şi consolida independenţa şi a câştiga o poziţie mai influentă pe scena internaţională. A ales în schimb doar să „întoarcă armele” confirmând pentru a câta oară o nefastă tradiţie autohtonă.
