Mesajul la care pare să fi rezonat cel mai puternic electoratul în ultimele cicluri de alegeri este cel de înnoire. Alegătorul român se poziționează în căutare permanentă de alternative la variantele clasice de vot. Procesul se reia cu fiecare nouă rundă de alegeri pe fondul discreditării opțiunilor sale anterioare. Electoratul votează consecvent doar pentru noutate, iar rezultatele nu par să-l mulțumească niciodată, motiv pentru care își reconsideră insistent alegerile. Loialitea partinică este principala victimă a mișcărilor antisistem care au reconfigurat (și) scena internă.
Cu un electorat dezarticulat ideologic, degrabă amator de senzații tari în cabina de vot, partidele vechi care își asumă reprezentarea unei orientări doctrinare clasice sunt amenințate de irelevanță. Există deja numeroase exemple din plan european care s-ar putea transpune și în România. În căutare perpetuă de alternative, electoratul migrează spre marginea spectrului politic, legitimând proiecte care până mai ieri figurau în categoria indistinctă de sub pragul electoral.
Aproape fiecare rundă de alegeri din perioada recentă a fost marcată de ascensiunea rapidă a unor noi actori politici cu un profil tot mai diversificat. Probabil singurele constante ideologice rămân înclinația discursivă spre populism și opoziția declarativă la adresa partidelor vechi. Nu întâmplător, proiectele care au încercat să ocupe anterior culoarul antisistem, de obicei sub deviza reformistă, au eșuat fără excepție din cauza raportării ambigue la adresa unor anumite segmente din vechea clasă politică (vezi seria Albă ca Zăpada: Noua Republică, Forța Civică, Mișcarea Populară sau M10). Același lucru îl putem constata și despre partidele fondate de foști protagoniști ai scenei politice (REPER sau Forța Dreptei). Prin comparație, reușita lui Nicușor Dan și USR din 2016 a venit tocmai pe fondul refuzului sistematic de asociere cu formațiunile tranziției postcomuniste.
De altfel, identificarea cu sistemul este și prima cauză a reorientării permanente a opțiunilor de vot. Noul devine vechi după un singur ciclu electoral din cauza uzurii acumulate în activitatea politică și a predilecției spre replicarea stilului partidelor tranziției. Am putut asista la evoluții similare la ambele capete ale spectrului partinic de natură să declanșeze reacții de aceeași factură în rândul electoratului (votul pentru independenți plecați din USR, Nicu Ștefănuță sau Vlad Gheorghe, respectiv votul pentru candidați ieșiți din siajul AUR, Diana Șoșoacă sau Călin Georgescu).
Relansarea USR, în măsura în care va fi confirmată de rezultatul alegerilor parlamentare, vine tot pe fondul unei percepții de înnoire, odată cu schimbarea fostei conduceri și propulsarea unui candidat fără istoric în politica națională, cu o notorietate formată anterior afilierii partinice. Un exemplu contrar fiind eșecul candidaturii mult promovate a lui Mircea Geoană, care s-a prăbușit în opțiunile de vot pe măsură ce trecutul său politic a revenit în atenția publicului.
Este limpede că și AUR ar fi beneficiat de alegerea unui candidat cu un istoric politic mai scurt, un grad de uzură mai redus și un nivel de popularitate mai ridicat în rândul unor secțiuni mai largi din public, de preferință selecționat din afara partidului. George Simion nu a reușit să depășească plafonul la care s-a blocat AUR tocmai pentru că supraexpunerea mediatică în circumstanțe politice i-a asociat imaginea cu sistemul pe care îl contestă. Argumentul uzual al limitelor de atractivitate pentru discursul „suveranist” devine perimat odată cu rezultatul lui Călin Georgescu.
