Foștii colegi ai Elenei Udrea, din fericire nu și de penitenciar, au sesizat oportunitatea unui partid conservator și s-au apucat de trasat directive, într-un nou acces de mimetism față de idolii de la Bruxelles. Discursul îl cunoaștem deja la virgulă, din vremurile în care erau teleportați pe funcții de prim rang în statul român fără să-și câștige locul prin vreo performanță remarcabilă în plan electoral și, deci, fără legimitatea necesară mult clamatei reconfigurări a spectrului partinic. Nicio surpriză că firavele inițiative de reformă au sfârșit la fel ca meteoricele lor cariere, după un parcurs minat de compromisuri ridicole care le-au discreditat iremediabil și le-au aruncat în derizoriu. Mai dramatic pentru scena publică decât eșecul lor patetic, un capitol secundar din istoria scandaloasă a unui regim infam, ar fi să li se ofere din nou tribune de la care să-și intoneze partitura jalnică de victime ale sistemului.
Dacă tot ce va reuși să producă intelectualitatea conservatoare în termeni politici va fi o Mișcare Populară 2.0, cu accent pe zero, atunci nu vor face decât să întruchipeze una dintre insultele lor favorite, cea de „idioți utili ai Moscovei”. Pentru că principalii beneficiari ai încă unui fiasco ar fi inamicii proverbiali de la AUR și cohorta de securiști cu șorțuri din spatele lui Călin Georgescu.
Tentative din partea suspecților de serviciu au mai existat și în anii trecuți, dar mai degrabă în relație cu PNL, având un obiectiv probabil în rebranșarea la bugetele fundațiilor germane și buzunarele donatorilor. În paranteză fie spus, poate vreunul dintre foștii colaboratori va povesti și public, nu doar la șprițuri, despre spiritul creștin-democrat în care erau gestionate fondurile în epoca lor de glorie. De altfel, ruta nu pare abandonată în totalitate, chiar dacă relansarea ISP s-a fâsâit de la prima conferință, odată ce se îndeletnicesc cu închinarea de ode pentru actualul președinte al partidului (să le recunoaștem, totuși, un progres după fundătura Nicolae Ciucă). Niște covoare roșii i-ar putea face să-și evalueze retragerile premature, mai ales dacă le este rezervat un loc în primele rânduri și, de ce nu, se profilează oportunitatea de vreun bacșiș cât pentru o vită Kobe.
22.09
***
Să tot fie vreo zece ani de când scriu despre sterilitatea conservatorismului de import, încă de pe vremea când distincția stânga-dreapta în România avea drept criteriu principal raportarea la spațiul vestic. Intelectualitatea afiliată regimului Băsescu încercase un timp să introducă și alte elemente distinctive în dezbatere, însă fără a reuși să le propage cu prea mult succes la nivelul discursului politic. Printre membrii „dreptei intelectuale” figurau și personalități sau grupuri ce revendicau orientarea conservatoare, unele active și astăzi, chiar dacă și mai izolate decât în perioada amintită – marginalitatea lor permanentă explicându-se tocmai prin refuzul exercițiului intelectual de a defini un conservatorism autentic.
Dacă mai este nevoie de vreo probă, ascensiunea suveranismului își găsește explicația și în revendicarea, oricât de superficială și pe alocuri chiar vomitivă, a unor simboluri naționale. Și nu, conservatorismul nu devine autentic dacă îl practici în opinci și ie, dar până și asemenea stridențe pot capta atenția publicului în lipsa unor tentative mai consistente de fundamentare a discursului ideologic pe tradiția locală. Cu atât mai amuzantă devine reacția comentariatului la internaționalismul mișcării, de parcă elita autohtonă, indiferent de orientarea doctrinară, s-ar fi îndeletnicit vreodată în trecutul recent cu altceva decât absolutizarea sincronismului. Au protestat chiar și reprezentanții stângii radicale, cu acordurile Internaționalei pe fundal, dintr-odată nu tocmai încântați să fie puși în aceeași oală cu omologii de peste ocean.
Mi-aș fi dorit să închei pe un ton optimist, exprimând așteptarea ca următoarea criză externă cu rezonanță globală să treacă prin filtre intelectuale mai dense pentru a i se limita impactul asupra mediului intern. Dar un pronostic mai realist ar fi că atât tabăra progresistă, cât și cea suveranistă vor continua să-și alinieze discursul și acțiunea la mișcările occidentale din care își extrag seva, importând teme și mesaje care nu vor provoca decât noi fracturi artificiale în coeziunea organismului social.
16.09
***
Nici măcar un asasinat politic nu mai poate genera vreun consens în dezbaterea publică.
Cei mai puțini abili dintre opinenți n-au catadicsit să-și ascundă satisfacția la vestea morții lui Charlie Kirk. Condamnările din vârful buzelor au fost urmate aproape fără excepție de justificări voalate ale crimei, în argumentarea cărora sunt invocate opiniile politice ale victimei, alături de excesele sale retorice. Asta la suprafață, pentru că în subteranele internetului de stânga asistăm din nou la sărbătorirea și glorificarea unui atentat împotriva adversarilor ideologici. În latura opusă a spectrului partinic, vinovăția este imputată oricărei entități cu vreo potențială influență asupra opiniilor politice ale criminalului (de această dată), pretext de a milita pentru repercusiuni extrase din registrul dictaturilor. Iar toate acestea chiar dinainte ca identitatea și motivația autorului să fie dezvăluite.
Nu mai poate fi surprinzător pentru nimeni că până și o tragedie este instrumentalizată politic din primul moment. Puține reacții probează gradul de solemnitate impus de gravitatea actului, cu atât mai puțin și nivelul de responsabilitate necesar pentru gestionarea riscurilor la adresa regimului constituțional. Situația nu diferă nici peste granițele Statelor Unite, unde opiniile s-au coagulat în jurul acelorași două poziții divergente. Așa cum nici în Congresul american nu s-a putut conveni asupra unui moment de reculegere, o inițiativă similară din Parlamentul European a sfârșit boicotată zgomotos de tabăra opusă. La spectacolul degradant a contribuit, bineînțeles, și comentariatul autohton cu noi mostre de ignoranță și inadecvare. Dar ce poți aștepta de la o presă care produce analize de politică externă ce se rezumă de obicei la jocul de-a etichetele ideologice?
Între Charlie Kirk și adversarii săi existau mai multe similitudini decât ar vrea și o tabără și cealaltă să recunoască. Un conservator protestant de tip salesman, fondatorul Turning Point și-a însușit parțial recuzita activiștilor de stânga, la fel ca majoritatea camarazilor din războiul ideologic. Diferențele stilistice dintre cele două tabere s-au estompat odată ce adopția noilor tehnologii de comunicare s-a extins și la dreapta. Dacă forma lor de prezentare a început să coincidă până la indistincție, nu același lucru se poate spune despre conținutul mesajelor, ecouri ale unor convingeri uneori chiar diametral opuse. Ce-a făcut ca dialogul să fie compromis de vacarmul generalizat din spațiul public este tocmai această combinație dintre opoziția ireductibilă și retorica ireconciliabilă, cea din urmă reprezentând una dintre însușirile tradiționale ale curentelor de stânga.
Dacă progresistul nu s-a remarcat niciodată prin capacitatea sa de a distinge nuanțe, funcționând după un sistem dogmatic ce amintește de cele mai denaturate forme ale religiozității occidentale, conservatorul se definește prin scepticismul la adresa oricărui sistem universal de idei, alături de opoziția la acele inițiative care nu traversează cel puțin un proces de adaptare la context (atunci când nu emană din tradiția locală). Istoria mișcărilor conservatoare documentează, mai degrabă, o abatere sistematică de la fundamentele curentului. Cu fiecare generație, conservatorismul de peste ocean, așezat oricum pe o fundație teologică viciată, și-a dezvoltat tendința să abdice de la exigențele unui exercițiu intelectual autentic în favoarea reciclării de formule predefinite, în compoziția lor regăsindu-se și elemente contradictorii.
La intersecția dintre republicanismul mainstream și mișcarea antiestablishment, Charlie Kirk a fost, din păcate, un exponent al fenomenului de schematizare a discursului conservator, o abordare fundamental eronată ce nu poate conduce decât la alterarea esenței sale. De aici și tratarea rudimentară a unor teme delicate, pe marginea cărora a emis cele mai controversate declarații, aceleași care figurează și în tentativele abjecte de motivare a încă unui act de violență politică.
11.09
***
Am senzația că suveraniștilor li s-a repetat de atâtea ori că sunt reprezentanții proștilor încât au început să o ia în serios.
Competiția internă ce s-a declanșat odată cu apariția clonelor AUR le-a compromis orice consistență intelectuală. Asta și ordinul lui George Simion de a înregimenta fără discriminare toate rebuturile de la periferia societății, în timp ce achizițiile cu nume se numără pe degetele de la o mână. Ce să mai spunem despre patronajul spiritual al lui Călin Georgescu, un guru contrafăcut al cărui discurs are coerența tablagiilor care se îndeletnicesc cu lecturi de tarabă în timpul liber. Succesul mișcării atrage și tot felul de foști care s-au familiarizat între timp cu sălile de judecată și celulele din pușcării. Concurența pentru zmeura de aur a declarațiilor politice este tot mai acerbă – între ei, că față de restul sunt deja câștigători detașați. Mai nou au bifat chiar performanța de a o face pe Oana Țoiu să pară inteligentă, probabil în premieră de la apariția pe scena publică.
Pe lângă episoadele tot mai frecvente de o stupiditate (uneori) comică, suveraniștii reușesc și să muște din fiecare momeală, oricât de străvezie, menită să le consolideze imaginea de vajnici reprezentanți ai intereselor Rusiei. Inclusiv prin importul unor teme de comunicare fără acoperire în spațiul autohton, reprezentând o altă formă de mimetism ideologic ce se înrudește cu progresismul adversarilor. Suveraniștii se grăbesc să vorbească despre imigrație, spre exemplu, înainte să devină o problemă în România, așa cum referendumul pentru familie a fost compromis de precipitarea organizatorilor, într-un moment în care societatea nu era conștientă de amploarea fenomenului pe care încercau să-l combată. Să nu uităm și de tendința spre alianțe politice insalubre, o tactică îmbrățișată cu obstinație de cei mai rudimentari discipoli ai machivelismului.
Sigur, aș putea fi contrazis cu scorul din sondaje. Poate cineva se va aventura chiar să-mi expună rațiunile electorale ale giumbușlucurilor de circari ambulanți. Alții vor merge eventual și mai departe, pretinzând că nu ar fi decât un spectacol regizat pentru a capta atenția publicului dependent de adrenalină mediatică. Dar scăderea permanentă a standardelor nu poate funcționa ca strategie pe termen lung. Întotdeauna se va găsi o nouă Anamaria Gavrilă care să sondeze noi abisuri ale inepției, trăgându-i după ea și pe restul într-o fundătură căreia îi vor descoperi până la urmă capătul.
08.09
***
Aflu din presă că noul președinte REPER a demisionat la doar șase zile după câștigarea alegerilor interne. Pentru cei care nu știu despre ce este vorba, probabil mulți dată fiind prezența episodică din fluxurile media, REPER este partidul fondat de Dacian Cioloș după plecarea cu scandal din USR+. Fostul prim-ministru își motiva atunci retragerea cu argumente de aceeași factură, reclamând opoziția din cadrul structurilor de conducere ale formațiunii rezultate din fuziunea cu primul lui partid, PLUS. USR nu se dovedise mai indulgent nici cu fondatorul său, Nicușor Dan, forțat să demisioneze după presiuni interne tocmai pentru a perfecta integrarea în „meandrele concretului” cu Dacian Cioloș. Am prevăzut turbulențele și le-am urmărit cu amuzament ca orice profesionist în domeniu care a trecut prin experiența fondării unui partid „reformist”. Oportunitatea de a cunoaște îndeaproape tipologia celor mai ambițioși dintre indivizii atrași de proiecte similare reprezintă cheia de înțelegere a unor evoluții ce par absurde. Vorbim în general despre persoane cu un apetit ridicat pentru actualitatea politică, deloc întâmplător nu și pentru istorie, al căror mod preponderent de existență se caracterizează prin starea de indignare. Confuzi ideologic, aderenții la partidele „reformiste” clamează zgomotos principii de bonton, fără ca formatele lor de transpunere în realitate să-i mulțumească vreodată. Dar asta numai dacă nu sunt ei înșiși cei însărcinați să le aplice. Intransigența le dispare ca prin minune atunci când ajung să fie cooptați în tagma decidenților, moment din care principala lor preocupare devine să-și conserve poziția prin orice mijloace și să-și securizeze porția cuvenită de privilegii.
05.09
***
Deloc original, noul regim a identificat cauza subperformaței în comunicarea deficitară. Un prim comentariu ar fi că nici la acest capitol nu se remarcă față de precedentele. Fiecare administrație prezidențială și cabinet guvernamental recrutează din cadrul aceluiași bazin profesional cu așteptarea ca rezultatele să fie totuși diferite. Cu toată seria interminabilă de eșecuri previzibile, decidenții interni refuză să înțeleagă că jurnalismul și comunicarea politică sunt două meserii distincte. Pe de altă parte, la fel ca în toate celelalte zone ale societății românești, fără ca mediul privat să facă excepție din păcate, conexiunile primează în dauna competenței în domeniu. Combinatorica de tipul „îl angajez pe jurnalistul X ca să-mi asigur o presă favorabilă din partea trustului Y” compromite fiecare proces de selecție. Desigur, atunci când alegerea nu se face direct pe criteriul pupincurismului.
30.08
