Fie că ne place sau nu să o recunoaștem, România are în sfârșit un guvern compus din ce a fost capabilă să producă mai bun actuala clasă politică. Poate de aici și atitudinea de superioritate a guvernanților care determină reacțiile agresive la orice fel de critici enunțate în spațiul public. La fel și raportarea anemică a populației la gestionarea suboptimală a măsurilor de combatere a pandemiei.
Deși greu de justificat în termeni raționali, din moment ce datele nu demonstrează vreun impact considerabil al unor inițiative precum obligativitatea purtării măștilor în spații deschise sau restricționarea circulației în anumite intervale orare, prelungirea sine die a măsurilor de această factură sau chiar înăsprirea lor sunt întâmpinate cu reacții ori lipsite de vlagă și fără puterea să angreneze o susținere manifestă din partea maselor, ori prea scandaloase și aberante pentru a coagula un suport consistent în cadrul populației. Societatea autohtonă nu pare capabilă la momentul actual să producă un executiv mai competent, iar această penurie de perspective îi anulează pornirea de a se mai revolta, nemaiavând în numele a ce să protesteze.
De altfel, luând în considerare incoerența revendicărilor și dubla măsură în raportarea la inițiativele adversarilor, mult aplaudatele mișcări de stradă din anii trecuți nu au fost construite în jurul unor principii, ci împotriva unor persoane, cu obiectivul principal al eliminării indezirabililor de la guvernare. Așa se explică și abandonul ce a urmat schimbului de putere de la Palatul Victoria, singurul punct relevant de pe o agendă eterogenă și, pe alocuri, contradictorie.
În reacție la criticile mai vocale emise preponderent de adversarii previzibili din latura opusă a spectrului politic, reflexul guvernanților este acela de a le descalifica ritos ca pe niște impertinențe. Probabil cel mai sugestiv episod, deși nici pe departe singurul de această factură, este reprezentat de catalogarea drept teroriști a persoanelor care își exprimă scepticismul la adresa unor aspecte ale pandemiei sau a justificărilor prezentate de autorități pentru măsurile adoptate.
Contextul de criză sanitară altoiește, prin urmare, narcisismul intrinsec noilor vedete ale politicii naționale cu un fel de complex mesianic, generând un amestec cu potențial inflamator, chiar dacă momentan îndepărtat, pentru corpul social. Sentimentul unei misiuni speciale hrănește această patologie specifică generațiilor recente educate în spirit de afirmare personală. Deloc întâmplător, maniheismul este o componentă fundamentală a ideologiei progresiste îmbrățișate unanim de o nouă elită aflată sub impresia narațiunilor excepționaliste, în care eroi imaculați luptă de partea bună a istoriei pentru realizarea marelui salt într-un viitor cu trăsături utopice.
Conduita arogantă a guvernanților cadrează și cu ecosistemulul mediatic de asemenea restrictiv ca urmare a unor fenomene controversate precum cancel culture sau cenzura exercitată pe rețelele sociale de companiile big tech. În mod așteptat, clasa politică românească nu se arată interesată să aducă vreo contribuție de substanță nici la această dezbatere cu rezonanță internațională, lăsând reglementarea domeniului complet în seama birocraților de la Bruxelles pentru a se conforma integral la orice se decide în forurile europene, indiferent de implicațiile naționale.
În completarea stării de letargie din plan intern, absența unor alternative la actuala distribuție politică explică parțial și participarea la un minim istoric în alegerile parlamentare de la finalul anului trecut. Deznodământul previzibil cu privire la viitoarea coaliție de guvernare și lipsa de entuziasm din jurul partidelor ce urmau să o compună a descurajat prezența la vot până aproape să producă rezultate opuse celor scontate. Insurgența AUR, articulată pe o reacție de respingere în bloc a partidelor care au făcut parte din legislatura trecută, ar fi putut să complice suplimentar calculele guvernamentale dacă și-ar fi atins potențialul maxim rezervat proiectelor de profil.
După seria interminabilă de scandaluri interne soldate cu demisii, suspendări și chiar excluderi ale unor membri reprezentativi, ce și-au atins punctul culminant odată cu retragerea însuși fondatorului partidului, USR nu mai inspiră aceeași credibilitate electoratului țintă. Partidul și reprezentanții săi încep să fie identificați de public cu vechea clasă politică din cauza tendințelor nefaste de a replica anumite comportamente asociate cu actorii principali ai tranziției post-comuniste.
Reacțiile nervoase la criticile adresate titularilor portofoliilor ministeriale, formulate adeseori pe un ton de iritare fățisă, nu fac decât să alinieze USR cu partidele vechi și la capitolul discursului public. În mod ironic, piedestalul moral pe care s-au așezat singuri alimentează tocmai acele resentimente ale maselor pe care le-au exploatat la rândul lor din opoziție cu o voluptoasă lipsă de scrupule. Pe termen mediu, strategiile cinice își consumă efectele perverse asupra protagoniștilor.
