Totul a început cu încăpățânarea lui Ilie Bolojan de a crește taxele, percepută ca o umilință la adresa lui Nicușor Dan, abia instalat în funcție, care respinsese categoric în campanie o eventuală majorare a cotei TVA. Conflictul dintre palate nu a fost nici măcar singurul efect negativ al politicilor de corecție fiscală și, cu siguranță, nici cel mai nociv raportat la societate. Premierul demis și-a irosit capitalul de încredere transferat de la Oradea pe impunerea unor măsuri care nu aveau potențialul de a soluționa criza provocată de predecesori, așa cum o demonstrează simpla trecere în revistă a principalilor indicatori economici de astăzi. Dintre care numai doi bifează o evoluție pozitivă și, într-unul dintre cazuri, nici măcar drept urmare a unor fenomene benefice.
Ilie Bolojan și-a sacrificat întreaga guvernare prin adoptarea celor mai leneșe măsuri de reducere a deficitului. Nu este deloc surprizător că au rămas și singurele inițiative majore finalizate de cabinetul pe care îl conduce încă. Reformele trebuie dispuse în etapele de început ale mandatelor tocmai pentru a valorifica sprijinul popular exprimat prin vot. În majoritatea situațiilor, decidenții nu se mai întâlnesc până la finalul perioadei în funcție cu același nivel de legitimitate, singurul care poate facilita adoptarea unor măsuri cu anvergură structurală și amploare sistemică. Mai ales când ai de înfruntat și rezistența unuia dintre partenerii de coaliție.
Strategia lui Ilie Bolojan, în măsura în care putem vorbi despre existența unei viziuni pe termen mediu și lung la Palatul Victoria, este și principala cauză a sfârșitului prematur de mandat, după o perioadă lungă de exercitare a funcției cu prerogative limitate. Premierul demis și-a asumat portofoliul fără un plan de gestionare a relației cu PSD, de unde și succesul acțiunilor de sabotaj întreprinse de social-democrați fie direct, în cadrul structurilor executivului, fie prin intermediul extensiilor instituționale (vezi boicotul permanent al politicilor guvernamentale din partea sistemului de justiție).
Nu întâmplător a urmat o demitere lipsită de glorie, după o moțiune depusă și votată de principalul său aliat la guvernare, alături chiar de principalul adversar din opoziție. Un demers în privința căruia au fost enunțate acuzații de interferențe externe, unele devenite tot mai plauzibile după autodetonarea lui Kimberly Guilfoyle, între timp ambasadorul demisionar al SUA în Grecia.
A fost și momentul în care strategia cordonului sanitar s-a făcut țăndări (și) în România. PSD a redevenit inamicul de preferință al partidelor care ocupă culoarul reformist, PNL și USR, printr-o încercare de a-l echivala cu AUR, partenerul de moțiune. Asta în timp ce în cadrul partidului suveranist însuși se purtau lupte între facțiunile care militau pentru o apropiere de social-democrați și cele fidele poziției antisistem.
Intră în scenă Nicușor Dan, cu o primă desemnare ce se dorea a cultiva aparența de neutralitate. Președintele desemnează cu totul eronat un politruc eșuat în alegeri, căruia îi distribuie rolul de a negocia un armistițiu între formațiunile pe care le botează ca pro-occidentale. Demersul eșuează în așa hal încât Eugen Tomac nu mai ajunge nici măcar în parlament cu guvernul său de prieteni și pile. Suntem în punctul în care procesul de învestire a unui nou cabinet atinge și nivelul cel mai de jos din trecutul recent. Președintele alege să desemneze un membru PNL, într-un total dezacord cu actuala conducere a partidului și un complet dispreț față de cutumele democratice, cu planul transparent de a rupe un contingent suficient de liberali pentru a trece de votul parlamentului.
Desemnarea este atât de scandaloasă încât și ceilalți parteneri își retrag susținerea și Adrian Veștea, aproape cel mai controversat personaj vehiculat pentru funcția de premier din întreaga istorie democratică a României (și doar pentru că la un moment dat s-a discutat și despre varianta Călin Georgescu), merge să cerșească voturi la sediul AUR în cea mai flagrantă încălcare a strategiei cordonului sanitar. Una despre care se afirmă răspicat că ar fi fost girată chiar de Cotroceni. Dezastrul este consființit de rezultatul votului din Parlament, unul care avea să fie întrecut numai de următoarea desemnare, de această dată a unui liberal preferat de conducerea partidului.
Se reiau consultările la Cotroceni și PNL, cu sprijinul anexei tot mai fidele USR, alege să-l propună pe Siegfried Mureșan, evident fără nicio șansă de a întruni o majoritate parlamentară. După luni întregi de amânări, Nicușor Dan se hotărăște în cele din urmă să le dea șah, mergând pe varianta propusă de cuplul salvatorist. Urmează un spectacol ridicol, în care premierul desemnat mimează negocierile cu formațiuni pe care n-a ezitat să le târască prin noroi cu fiecare apariție la o tribună publică. Experimentul se încheie previzibil, cu un vot chiar sub contraperformanța reușită de Adrian Veștea și… se reiau pentru a nu se mai știe câta oară consultările dintre președinte și partide.
După ce PSD și PNL au eșuat pe rând să formeze o majoritate parlamentară, Nicușor Dan și-a deschis posibilitatea de a nominaliza din nou un independent (a se citi un prim-ministru apropiat de Cotroceni). De această dată, președintele a înțeles și nevoia desemnării unui candidat cu profil mai apropiat de așteptările propriului electorat, dar și de standardele propulsate de recrutările actualei conduceri PNL. Luca Niculescu a reprezentat cu siguranță o alegere inspirată: fost jurnalist și diplomat, coordonator al unuia dintre cele mai importante proiecte internaționale în care este angrenată România, dar mai presus de toate o prezență decentă și elevată pe scena publică, fără controverse în biografia personală sau o istorie conflictuală în raport cu actorii politici angajați în negocieri.
În condiții mai favorabile, un cabinet alcătuit de Luca Niculescu ar fi putut arăta chiar remarcabil, dacă e să judecăm după contribuția sa la componența a ce se prefigurează a fi viitorul guvern, cu tehnocrați a căror biografie profesională este în sfârșit compatibilă cu pretențiile funcției. Numai că rezultatul negocierilor a condus la cea mai slabă dintre potențialele formule guvernamentale, cu PSD ocupând nu doar majoritatea portofoliilor, dar și cele mai vizibile pentru o viitoare evaluare a exercițiului administrativ. Galeria de miniștri social-democrați arată pe cât de rău și-ar fi putut dori numai adversarii lor cei mai vehemenți, într-o poziție cheie regăsindu-se inclusiv un condamnat penal.
Și uite așa lui Ilie Bolojan i-a fost oferită din nou oportunitatea nemeritată de a puncta electoral, dacă ar fi condiționat voturile PNL de impunerea unor schimbări în componența noului cabinet de miniștri. La fel cum puteau să o facă și Luca Niculescu sau Nicușor Dan. Nu-ți trebuie prea multă inteligență strategică să remarci că prezența lui Marian Neacșu este principala vulnerabilitate a guvernului. Una care putea fi transformată într-o temă de atac, cu obiectivul de a-i provoca o îndepărtare forțată și a celebra o victorie simbolică, de tipul celor cu impact tocmai în rândul publicului lor țintă.
Încă nu avem o decizie finală a PNL în privința votului din parlament, dar liderul partidului s-a pronunțat favorabil din primul moment, chiar și înainte de o consultare mai amplă la nivelul conducerii liberale. Ilie Bolojan clamează „responsabilitatea reală” pentru a-și justifica susținerea prematură, sub acoperirea unui acord de politică guvernamentală negociat cu premierul desemnat, în care este stipulată previzibil continuarea eforturilor de ajustare fiscală. Obsesia sa recurentă care i-a compromis și (probabil) ultima șansă de a-și încheia mandatul cu o tentativă de reabilitare.
Guvernul Jekyll and Hyde, de la care se prefigurează aceeași coerență doctrinară ca în alcătuirea cabinetului, va merge săptămâna viitoare în forurile legislative pentru audieri și votul final, urmând să-și continue drumul spre Palatul Victoria (cel puțin după semnalele emise de liderii formațiunilor pro-occidentale). De performanța viitorului executiv va răspunde în primul rând Nicușor Dan, din moment ce pentru social-democrați nu mai există prea mult spațiu de a coborî în sondaje, cu un scor electoral ce se mai susține doar pe interesul rețelei de partid și al clientelei din aparatul bugetar sau mediul privat. Nici măcar o performanță apreciabilă la guvernare nu va putea compensa daunele crizei de identitate care i-a provocat cea mai agresivă hemoragie de votanți din istoria politică recentă.
