Dezbaterea inițiată de ministrul Tudorel Toader riscă să fie eclipsată de scandalurile repetate din interiorul sistemului de justiție. Disputele din cadrul DNA sau CSM plasează discuția despre propunerile de modificare a legilor Justiției într-un context conflictual. Ar putea fi încă o oportunitate ratată de a corecta vulnerabilitățile unui sistem tot mai controversat. Intervențiile actorilor publici se concentrează excesiv pe speculații cu privire la presupusele intenții ascunse ale inițiatorilor. Reacțiile care vizează conținutul propunerilor sunt și de această dată în minoritate. Atât timp cât orice inițiativă de reformă a Justiției va fi întâmpinată cu acuzații infamante la adresa autorilor, chiar și alimentate de suspiciuni rezonabile, perspectiva de remediere a problemelor din sistem va rămâne cu totul improbabilă.
Dezbaterea pe tema legilor Justiției a debutat prost, cu o prezentare superficială a modificărilor legislative susținute de ministrul Tudorel Toader, și a continuat și mai prost, cu replicile contondente ale reprezentanților unor instituții din cadrul sistemului, precum procurorul general, Augustin Lazăr sau procurorul-șef al DNA, Laura Codruța Kovesi. Opoziția politică a ripostat cu visceralitatea caracteristică prestației sale din actuala legislatură, în timp ce reprezentanții puterii s-au arătat și de această dată ezitanți în susținerea inițiativelor propriului Guvern. Presa s-a împărțit din nou în tabere pro sau contra, pe marginea liniilor de demarcație cunoscute. Nu au lipsit nici apelurile la proteste publice, întâmpinate cu mai multă circumspecție ca urmare a dezvăluirilor compromițătoare din subteranele campaniei anticorupție.
Excepțiile provin, mai degrabă, din societatea civilă, cel mai reprezentativ exemplu fiind UNJR datorită comentariilor pertinente și sugestiilor argumentate de revizuire a propunerilor ministrului. În penuria de eforturi similare, atenția presei și a publicului a migrat, regretabil, spre scandalurile care vizează Inspecția Judiciară în contextul anchetei pe care o desfășoară la DNA. Propunerile au fost (re)interpretate din perspectiva conflictului dintre membrii CSM, cu ecouri chiar printre inspectorii care alcătuiesc comisia. Ne putem aștepta, deci, ca rezultatele anchetei să fie contestate vehement sub pretextul disputelor interne. Acuzațiile grave pe care și le adresează membrii comisiei diminuează credibilitatea instituției și pun la îndoială capacitatea Inspecției Judiciare de a evalua activitatea DNA cu echidistanță și profesionalism.
Propunerea care a stârnit majoritatea controverselor vizează modificarea procedurilor de numire a conducerilor parchetelor. Problematică poate fi eliminarea factorului politic din postura de decident și, prin urmare, diluarea responsabilității democratice din ecuația numirii procurorilor-șefi. Cele mai multe reacții critice nu s-au concentrat, însă, pe fondul problemei, invocând cu insistență o presupusă intenție de înlăturarea a președintelui Klaus Iohannis din mecanismul amintit. Acuzația poate fi plauzibilă din moment ce principalul partid de guvernământ nu a mai deținut președinția statului de 13 ani și nici nu pare să dispună de un candidat bine cotat pentru alegerile din 2019. Însă personalizarea discuției descurajează comentariile punctuale și împiedică formularea și adoptarea unor soluții consensuale.
Reacțiile de acest tip deservesc cel mai adesea tocmai cauza celor aflați în minoritate, reducând dezbaterea publică la o competiție de putere în care pornesc cu un dezavantaj evident. Dialogul este abandonat prematur în condițiile în care fiecare tabără încearcă să-și impună voința inițială prin mijloacele de care dispune. Spațiul alocat compromisurilor se restrânge pe măsură ce adversarii își radicalizează opiniile ca reacție la agresivitatea celorlalți. Participanții la falsa dezbatere devin mai preocupați de discreditarea oponenților decât de combaterea pozițiilor adverse cu argumente convingătoare. Rezultatul este cacofonia de voci stridente care inundă spațiul public cu ocazia fiecărei dispute mai tensionate și sub acoperirea căreia deciziile continuă să fie adoptate prin mecanisme obscure.
