Scandalul Rarinca devoalează atât problemele sistemului de justiţie, cât şi mentalitatea sectară a participanţilor la dezbaterea publică.
Nu trebuie să fii un critic înverşunat al campaniei anticorupţie pentru a observa că acest caz ridică semne de întrebare cu privire la activitatea instituţiilor din justiţie. Totul a pornit de la o plângere a preşedintei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Livia Stanciu, în care o acuza de şantaj pe o fostă apropiată a acesteia, Mariana Rarinca.
Trezeşte din start suspiciuni promptitudinea cu care DNA a demarat această anchetă dacă ne raportăm la alte cazuri recente, în care reacţia instituţiei a fost mai degrabă tardivă sau neconvingătoare. Conducătorii DNA invocă adesea lipsa de personal sau de resurse, însă aceasta nu poate reprezenta o justificare pentru modul în care înţeleg să prioritizeze unele dosare.
Suspiciuni legitime apar şi cu privire la anumite aspecte procedurale. Nu trebuie să ai studii juridice pentru a înţelege că menţinerea în arest preventiv pentru 6 luni a unei persoane acuzate de şantaj este abuzivă, cu atât mai mult cu cât sentinţa definitivă a invalidat acuzaţiile procurorilor. Însă, indiferent care ar fi fost decizia finală în acest caz, adoptarea unei măsuri atât de dure nu se justifică în condiţiile în care, chiar dacă s-ar fi menţinut decizia primei instanţe, Mariana Rarinca nu ar fi trebuit să petreacă nici măcar o zi în închisoare, fiind vorba despre o condamnare cu suspendare.
Surprinde oarecum şi insistenţa cu care DNA încearcă să obţină anularea sentinţei finale într-un dosar în care presupusele fapte au totuşi un nivel mai redus de gravitate decât cele cu care ne-au obişnuit procurorii anticorupţie. Ne-am aştepta ca, în condiţiile deficitului de personal şi de resurse pe care îl invocă cu fiecare ocazie, conducerea instituţiei să se concentreze pe cazurile mai importante. Singura explicaţie probabilă rămâne aceea că DNA se preocupă cel puţin la fel de mult şi de imaginea sa publică, iar acest caz este perceput ca o ameninţare la adresa instituţiei.
Ajungem astfel şi la susţinătorii necondiţionaţi ai campaniei anticorupţie, fie că este vorba despre cei din politică, din presă sau din instituţii publice. Aceştia se află astăzi în situaţia ingrată de a contesta decizia unei instanţe, în condiţiile în care aceasta pune la îndoială integritatea anumitor personaje emblematice pentru reforma din justiţie.
Partizanii luptei anticorupţie au pretins mereu ca deciziile justiţiei să nu fie contestate în spaţiul public. Orice critică în asemenea situaţii era întâmpinată cu reacţii vehemente şi acuzaţii dintre cele mai grave, de aici şi contradicţia flagrantă în care se găsesc astăzi din moment ce contestă o sentinţă definitivă şi pun la îndoială integritatea sau motivaţiile judecătorilor care au pronunţat-o. Cum se împacă această atitudine fluctuantă cu obiectivul pretins al consolidării independenţei justiţiei rămâne o enigmă.
Nu sunt în măsură să mă pronunţ în privinţa corectitudinii sentinţei definitive în cazul Rarinca, aşa că mă voi rezuma la a sublinia inconsistenţele din discursul ambelor tabere alături de suspiciunile legitime cu privire la modul în care a decurs ancheta.
Nu este prima dată când imaginea unor personalităţi asociate luptei anticorupţie este afectată de evoluţiile din anumite dosare, cazurile cele mai sonore fiind Bica şi Georgescu, însă de această dată situaţia este mai complicată pentru că suspiciunile vizează modul în care îşi exercită funcţiile actuale, ceea ce aruncă o umbră de îndoială asupra sistemului de justiţie în ansamblul său.
Aceasta nu poate reprezenta totuşi o surpriză pentru cei care au menţinut o atitudine rezervată faţă de activitatea instituţiilor implicate în campania anticorupţie. Este remarcabil faptul că justiţia a început să mai şi funcţioneze, însă asta nu înseamnă că activitatea sistemului a devenit peste noapte ireproşabilă, sau că orice critică la adresa magistraţilor este sinonimă cu un atac la adresa independenţei justiţiei.
Progresele din ultimii 10 ani sunt dincolo de orice dubiu, dar acestea ar trebui să reprezinte doar începutul unui proces de reformă care să vizeze şi alte aspecte ale sistemului de justiţie. Spre exemplu, Horaţiu Pepine subliniază într-un articol recent necesitatea unei reforme „mai ambiţioase”, care ar presupune „revizuirea întregului sistem de educație juridică și de promovare în magistratură”. Aceasta ar putea declanşa acel proces de regenerare a corpului magistraţilor care ar fi trebuit să stea însă la baza reformei sistemului, şi nu să facă obiectul unei etape secundare.
