Conflictul din tabăra pro-europeană, pro-occidentală sau cum mai preferă să fie numită face victime și printre intelectualii publici. Cel puțin două nume sonore și-au anunțat intenția de a nu mai participa la dezbaterea politică din cauza tratamentului la care au fost supuși pe fondul contrelor dintre suporterii celor două palate – ce-i drept nu și-au ales cel mai potrivit moment pentru a-și exersa imparțialitatea. Este și una dintre rarele ocazii în care poate fi constatată o coincidență de opinii între personalități mediatice cu orientări altfel contradictorii. Argumentele pe care le invocă descriu o experiență comună în relația cu prietenii de idei și chiar propriile audiențe (de a căror educație sunt la rândul lor responsabili). Totul pe fondul exprimării unor poziții care nu pot fi catalogate altfel decât echilibrate, oricât de neobișnuite pentru emitenți cu un istoric de manifestări turbulente.
Ironia face ca ei înșiși să poarte culpa unui comportament similar la adresa unor opinenți învinuiți de trădarea cauzelor preferate. Chiar și atunci când revendică o filiație conservatoare, intervențiile ultimative din spațiul public denotă o atitudine mai degrabă revoluționară. Una atribuită prin definiție cercurilor progresiste, cu mecanismele lor ciclice de condamnare a generațiilor mature pentru un deficit de radicalism în raportarea la status quo. Dinamica mișcărilor de profil n-ar trebui să mai reprezinte o necunoscută măcar de la Demonii lui Dostoievski încoace. Cu toate acestea, până și autorul textului pe care îl citiți a fost supus unui tratament de aceeași factură, în ciuda obscurității pe care au grijă să o conserve (mulțumiri sincere!) prin refuzul de a mă nominaliza de câte ori se obosesc să reacționeze.
Veșnica suspiciune a unei afilieri partinice este fundamentată cu siguranță și în propriul stil de raportare la politică, unul care prioritizează reprezentarea intereselor personale sau de grup. Ce nu par să perceapă este că există și persoane active în domeniu cu un istoric de contracte refuzate pe sume care i-ar fi determinat pe alții să-și exhibe întregul talent pentru contorsiuni morale. Cât despre costurile pe care le impune exprimarea în spațiul public, prin aproape fiecare text pe care l-am publicat de-a lungul timpului am mai eliminat niște potențiali clienți de pe listă. Și totuși percepția asupra consultanților politici în România nu a mai evoluat dincolo de „băiatul care ne cară mapa”, una de care se fac responsabili și mulți dintre colegii de breaslă pentru cultivarea unor relații care încalcă granițele profesionale.
Revenind la intelectualii (dez)angajați, cea mai amuzantă supoziție pe care o avansează rămâne cea a unei antipatii personale, de parcă orice critică la adresa „sanctităților” lor n-ar putea avea decât resorturi viscerale. Cum nu acordă prea multă atenție nici măcar subiectelor pe care le comentează, de unde și evaluările eronate pe care le produc în serie, să mă aștept a-mi parcurge întâi CV-ul ar fi probabil o pretenție exagerată. Așa că le voi lăsa aici un rezumat pentru data viitoare când se mai aventurează în afara bulei.
Însăși ideea de a mă percepe într-un fel de competiție este o absurditate din moment ce nu activăm în aceleași sfere profesionale. Nu am o carieră academică, nici publicistică și nu am aspirat niciodată la vreuna. Sunt un biet consultant politic cu blog care și-a permis aroganța de a opta pentru alte repere intelectuale decât cele pe care și-au propus (cu un succes regretabil) să le impună ca unice. Perspectiva pe care încerc să o reprezint, cu mijloacele modeste ale unui comentator de ocazie, este una fundamentată în principal pe tradiția patristică, așa cum a fost lecturată de autori ortodocși ai secolelor XIX și XX. Genul de semnături pe care mainstreamul cultural le-a ignorat sistematic, de unde și marginalizarea la edituri de nișă sau pe rafturile de jos ale librăriilor. Rațiunile țin fie de simpla ignoranță, fie de adversitatea pentru teoriile care demantelează capitole întregi din istoriografia occidentală. Despre teologie nici nu mai are sens să deschid discuția.
La fel cum, din politețe, nu voi mai relua nici subiectul aventurilor politice la care se pretează, după încă un episod în care și-au ilustrat limitele de înțelegere a fenomenului. Chiar dacă este poate singurul aspect la care s-ar putea face o comparație relevantă, una din care n-ar ieși tocmai în avantaj după ce se întâmplă să fi lucrat de-a lungul carierei în mai multe campanii decât au urmărit unii la televizor.
23.06
***
„Sistemul sunt ceilalți” – atât m-am plictisit de acest discurs încât mă văd constrâns să-l parafrazez la rândul meu pe Sartre. Dacă ar fi să acorzi credit politicienilor și formatorilor de opinie din România, niciunul nu face parte din „sistem” și toți luptă împotriva sa în fiecare zi a existenței lor eroice. Inclusiv persoane care și-au petrecut întreaga carieră în funcții din aparatul birocratic, care s-au abonat la finanțări din bugetul de stat și au prestat la schimb servicii electorale etc. Nu mai găsești decât victime prin spațiul public. Unul mai nevinovat decât celălalt, deși toți au picat cel mai relevant test când le-a venit rândul la butoane: reforma serviciilor de informații sau măcar tăierea bugetelor exorbitante pe care le exploatează (în funcție de prerogative).
Realitatea tot mai transparentă este că avem de-a face cu rețele multiple care se află într-o stare de concurență, o caracteristică universală a regimurilor politice moderne și, prin urmare, previzibilă și în cadru autohton. Ce ne diferențiază este că în România sistemul clientelar s-a extins la nivelul societății în ansamblu pentru a determina întreaga dinamică a relațiilor economice. Succesul profesional și, mai ales, mediatic este condiționat de apartenența la o rețea în majoritatea industriilor. Nu mai vorbim numai despre sectorul public – regula s-a generalizat pentru a impune o mutație culturală ale cărei efecte se resimt aproape la fel de puternic și în sfera privată. Însăși mentalitatea generațiilor contemporane este profund viciată de formarea într-un mediu care a eficientizat sistemul comunist de „pile, cunoștințe și relații” după rețeta capitalistă.
21.06
***
Două cauze se evidențiază drept principale în progresia crizei actuale, una mai aberantă decât cealaltă: gândirea constituțională de la originea regimului politic și, mai aproape de prezent, strategia de combatere a extremismului.
Nu este nicio întâmplare că istoria democratică recentă a fost marcată de conflicte între palate. Pentru că despre contradicțiile intenționate din legea fundamentală am scris și cu alte ocazii, mă voi rezuma de această dată să remarc că, măcar în astfel de momente critice, tema revizuirii constituționale revine totuși în dezbaterea publică. Însă nu și de unde ar putea fi lansată o inițiativă formală de schimbare a Constituției, deși trebuia să reprezinte o prioritate în mandatul unui președinte cu agendă reformistă. Nicușor Dan pare tot mai pierdut în jungla prădătorilor de contracte și demnități publice de pe malurile Dâmboviței sau aiurea. Cineva ar trebui să-l conducă spre ieșirea din labirintul intereselor externe și interne care activează la intersecția cu statul român și organizațiile internaționale din care face parte.
Confuzia președintelui nu poate fi surprinzătoare pentru cei care au atenționat încă de la asumarea mandatului că din actuala echipă se disting puțini specialiști cu o înțelegere detaliată a mecanismelor politice și o perspectivă de ansamblu asupra fenomenului. Poate că n-ar strica și un contract de consultanță pe obiective mai ample decât deschiderea unor uși la Washington. Sau măcar cooptarea în administrația prezidențială a unor persoane cu experiențe relevante la nivel înalt.
Am scris în multe rânduri și despre vulnerabilitățile „cordonului sanitar” și efectele contrare celor intenționate (cel puțin la nivel declarativ). Impasul în constituirea unei noi majorități parlamentare reprezintă atât consecința unor restricții arbitrare impuse de mainstreamul politic, cât și o nouă probă de ipocrizie din partea celor mai vocali susținători ai strategiei. Puține au fost vocile care au condamnat în termeni similari și discuțiile cu „extrema dreaptă” pentru blocarea moțiunii de cenzură. Cei mai mulți s-au pronunțat ulterior votului și nu când ar fi putut să exercite o presiune asupra guvernului pentru respectarea „liniilor roșii”. Ba chiar au tolerat explicațiile unor lideri ai PNL și USR care încercau să acrediteze ideea că negocierile individuale cu parlamentari n-ar reprezenta o abatere de la propria regulă indiferent din care partid ar proveni.
Lumea bună devine subit pragmatică atunci când are un interes de urmat, chiar și dacă nu și-l poate atinge decât cu sprijinul celor pe care îi portretizează în restul timpului ca pericolul suprem la adresa democrației și securității României. Portret care a devenit mai realist doar pe un fond de izolare și împingere spre marginile spectrului ideologic chiar prin intermediul forțelor care inițial au ocupat și deplasat centrul la stânga.
17.06
***
Sarcina comentatorilor de actualități politice devine uneori cu totul ingrată. Unele evenimente sunt prea importante pentru a refuza să le abordezi, dar când încerci să pui niște cuvinte pe hârtia virtuală te poate cuprinde o senzație aproape fizică de repulsie. Este și cazul retragerii lui Eugen Tomac și al desemnării lui Adrian Veștea pentru conducerea următorului guvern, un episod ce îmi amintește de stările pe care mi le provoca lectura Demonului meschin al lui Feodor Sologub. Disputele politice ating tot mai des standarde atât de joase încât reacția naturală este să ți se întoarcă stomacul pe dos. A-ți păstra civilitatea în astfel de circumstanțe se dovedește o probă de înaltă conduită pe care niciun participant la dezbaterea publică n-ar trebui obligat să o îndure. De altfel, cum era de așteptat, puțini se ridică la nivelul provocării.
Reprezentația jalnică a militantului care își reneagă fostul idol nu poate fi decât vomitivă. La fel cum să acorzi vreun credit actanților pentru „mutările strategice” denotă un cinism descalificant, chiar și atunci când reprezintă expresia unui fenomen de îndoctrinare cu victime în serie. Cu atât mai mult dacă avem de-a face cu obișnuita goană a parveniților cu rang public după satisfacerea apetitului insațiabil. Ar putea fi absolviți de ironii tăioase doar naivii care încă mai speră în existența unui plan ascuns ce ar beneficia de consensul ambelor tabere sub acoperirea unui conflict mimat. Nu și intelectualii care au redescoperit pragmatismul odată cu telefoanele cu propuneri de funcții din tabăra președintelui.
Oricât ar fi decăzut normele de comportament în jocul politic, recursul la tactici reprobabile își păstrează daunele iremediabile. Gustul victoriei poate lăsa o amăreală prelungă de la care să ți se aplece capul în fața artizanilor din culise. Proxeneții și matroanele bordelului politic ar face bine să-și mai trimită la duș forța de muncă în pauzele dintre clienți. Duhoarea a devenit insuportabilă chiar și pentru un public cu simțurile alterate de parfumul contrafăcut al democrației autohtone.
15.06
