Suveraniștii par să fi ajuns în punctul în care și dacă le pică o dronă rusească pe casă vor ezita să condamne explicit Kremlinul. Și pentru că întreaga cohortă de investigatori (din instituțiile publice, societatea civilă sau organizațiile de presă) nu a fost capabilă să probeze coluziunea dintre suspecții de serviciu și regimul de la Moscova, suntem constrânși să recurgem la explicații din sfera ideologicului. Patologie care afectează în proporție similară ambele tabere ce au monopolizat dezbaterea publică.
Observăm de cele două laturi ale spectrului politic aceeași tendință de a ignora subiectele incomode sau cel puțin de a le trata ca secundare atunci când sunt prea vizibile pentru a se preface că nu există. Schimbările de atitudine devin cu atât mai contrastante pe fondul timpului record de reacție la evenimentele pe care inteligența convențională le plasează de partea uneia dintre narațiunile concurente.
Singurul ce nu se grăbește rămâne Nicușor Dan care lasă impresia că, și dacă i-ar cădea o dronă pe acoperișul de la Cotroceni, ar solicita mai întâi o expertiză tehnică și un răgaz de studiu până să decidă evacuarea. Toți care ați făcut gălăgie pe Facebook de la primele ore ale dimineții ar trebui să-i cereți scuze președintelui că i-ați perturbat ritmul biologic pentru o conferință de 5 minute venită la 12 ore după incident. După peripețiile de la revelion ar trebui evitată cu orice preț încă o noapte albă.
29.05
***
Rubrica de umor ne-a fost oferită ieri cu generozitate de Teodor Baconschi. Reputatul scriitor a publicat un extras dintr-un volum pe care l-a tradus recent și al cărei autoare îl plasează pe Vladimir Putin în continuitatea slavofililor. Ce-i drept, președintele criminal de război al Rusiei ne face tocmai impresia unei persoane care își începe ziua cu lecturi din Kireevski și o încheie în compania lui Homiakov, după ce s-a delectat în restul timpului cu bombardamente de biserici. Autori pe care îmi permit să am rezerve că i-a aprofundat vreunul dintre intelectualii care se revendică de la „creștin-democrație”. Și care, dacă mai trăiau astăzi, ar fi căzut din balcoane sau ar fi înfundat pușcăriile unui regim construit, mai degrabă, pe ruinele ideologice ale comunismului târziu și asezonat cu inovațiile perenialiste ale propagandiștilor zilei.
Tot scriu de ani de zile că intelectualii care au creditat asemenea teorii de-a lungul ultimelor decenii nu au făcut decât să valideze eforturile de rebranding ale regimului de la Kremlin, pe baza cărora și-a legitimat discursul cu valențe conservatoare și a obținut un capital de simpatie genuină în spațiul occidental. Cine joacă rolul „idioților utili” în această ecuație rămâne o întrebare cu răspuns deschis. Dar asta nu va descuraja „creștin-democrații” să debordeze în continuare de certitudini pe care le afirmă cu o infailibilitate de care ar fi mândru și liderul suprem de la Vatican.
PS: Îl prefer pe Leontiev.
26.05
***
Cristian Mungiu și-a atins deja obiectivul, chiar dinainte ca filmul să ruleze în cinematografe, o performanță aproape la fel de remarcabilă precum câștigarea Palme d’Or. Nu doar „Fjord”, pe care nu l-au văzut decât un număr restrâns dintre opinenți, cât mai ales discursul regizorului se manifestă ca o hârtie de turnesol pentru extremism – în România și în mediile interesate de filmul de artă.
Deocamdată asistăm la indignarea zonei stângi a spectrului ideologic, unde reacțiile se împart în două categorii pe criteriul de înregimentare a sursei. Avem, pe de o parte, condamnările taberei socialiste care atacă în general orice tentativă vizibilă mediatic de abordare echilibrată a subiectelor care o vulnerabilizează. Statul norvegian este un reper pe care trebuie să-l ocolească fiecare critică pentru a funcționa pe mai departe ca argument în propaganda unor proiecte utopice.
Mai avem și reacțiile din zona progresistă unde, din oportunismul caracteristic de a se asocia cu un produs de succes internațional, opinenții încearcă să se delimiteze de practicarea tocmai aceluiași tip de discurs pe care îl condamnă regizorul. Tot ce putem spera este că astfel de experiențe le vor provoca totuși revelația că sunt parte din problemă, chiar dacă nu și-au demonstrat nici cu această ocazie maturitatea să o recunoască și nici măcar decența să tacă atunci când sunt expuși. Doar un asemenea moment de onestitate ar putea reprezenta pasul spre a face parte și din soluție.
Un exemplu tipic este postarea lui Sorin Ioniță, care se grăbește să denunțe niște pretinse reacții fundamentaliste din apropierea BOR. Unele care în acest moment nu prea există și nici nu sunt indicații că ar putea reprezenta un etalon pe viitor, din moment ce vocile influente s-au pronunțat deja favorabil – poate chiar precipitat din perspectiva afilierii religioase a familiei Bodnariu.
25.05
***
Să vorbești despre conservatorism ca singura orientare ce permite o libertate extinsă de gândire și acțiune poate suna contraintuitiv în percepția multora. Nu și a celor care înțeleg atitudinea în cauză (și) ca refuzul de a subscrie la un sistem filosofic cu pretenții exhaustive. Conservatorismul nu propune o grilă unică de interpretare a realității pe care să o aplice în orice context și situație. Și dacă vreun reprezentant al fenomenului sucombă tentației de a ideologiza expresiile sale politice, rezultatul nu se impune niciodată ca formulă universală, nici măcar în cadrul aceluiași spațiu național sau cultural. Nu am întâlnit doi conservatori ale căror perspective asupra istoriei sau actualității politice să poată fi suprapuse integral. Putem vorbi cel mult despre o coincidență de valori și principii care îmbracă, totuși, forme dintre cele mai variate în practică.
Pornind de la aceste observații, devine mai ușor de înțeles și motivul pentru care mișcările politice de profil se nasc mai greu și tind să aibă o speranță de viață mai scurtă. Un conservator structural are impulsul de a respinge activitatea politică dacă presupune o conformare personală la standardele prezente. Genul de formațiuni care votează după cum ridică mâna liderul de grup parlamentar nu pot rezona cu exigențele sale interioare. Este și motivul principal pentru care proiectele din trecut sau încă active nu au reușit să atragă și să permanentizeze nici suficiente adeziuni și nici voturi pentru a se impune pe scena partinică. Iar racordarea la curentele ideologice în tendințe, adoptată cu predilecție de mișcările existente, nu poate reprezenta o soluție (cu toate beneficiile sale electorale) din moment ce implică o negare a însăși fundamentelor doctrinare.
Ar putea suna utopic în peisajul intern, unul în care succesul profesional, și nu doar politic, este condiționat de aderarea la diverse grupuri sau entități (mai mult sau mai puțin) transparente, dar singura modalitate de a coagula o masă critică de asemenea orientare ar fi în jurul unor structuri care să permită și chiar încurajeze libera exprimare. Poate din nou într-o notă paradoxală, formațiunile conservatoare sunt obligate să inoveze modul convențional de organizare a partidelor autohtone pentru a dezvolta formule adaptate la tipologia membrilor potențiali. Cu atât mai regretabilă se arată tendința de a concepe statute și regulamente care să asigure, din contră, un control deplin asupra organizației. Dincolo de limitele inerete unei abordări de tip discreționar, astfel de modele, și dacă ar putea fi „marketizate” ca atractive, nu au coordonatele să tolereze concentrarea de inteligență și talente caracteristică publicului de profil.
12.05
