Mi-am început cariera de consultant politic lucrând pentru cea dintâi formațiune eurosceptică din România. Am făcut parte și din grupul intern care a propus afilierea partidului la European Conservatives and Reformists (ECR), o premieră națională la momentul respectiv. Îmi amintesc atmosfera de întâlnire conspirativă ce se instala de câte ori deschideam subiectul în anturaje mai largi. Aveam impresia că vreunul dintre cei prezenți ar putea suna la poliție să ne denunțe. La fel a fost întâmpinată decizia partidului și în spațiul public, odată ce adeziunea se oficializase. Urmărind reacția comentariatului autohton la discursul președintelui de Ziua Europei, am senzația că mentalitatea unor opinenți nu a evoluat niciun milimetru. Cea mai vagă nuanță de euroscepticism este tratată în continuare de anumite cercuri (mai mult sau mai puțin) intelectuale ca un delict.
Mesajul lui Nicușor Dan nici măcar nu ar putea fi etichetat ca atare în analiza unui comentator lucid. Criticile inserate într-un discurs fundamental pozitiv la adresa Uniunii Europene nu reprezintă decât un ecou al strategiei de poziționare ca mediator pe care și-a asumat-o încă din campanie – nu doar la nivel politic, ci și în plan social, mai nou și internațional odată cu încercarea de curtare a Washingtonului. Nu mă voi pronunța cu această ocazie în ce măsură se conturează drept o abordare inspirată pentru mandatul său prezidențial. Ce mi-aș dori să evidențiez, în schimb, este distanța până la o poziționare eurosceptică în sensul corect al termenului, una ce reclamă o punere în discuție a însăși structurii de bază a construcției europene.
Despre Uniunea Europeană ar trebui să se discute mai ales în termeni de sisteme politice comparate. Obiecția principală pe care un eurosceptic o poate aduce organizației continentale acuză un deficit de calitate democratică a eșafodajului instituțional de nivel comunitar. Sistemul construit la Bruxelles nu reprezintă decât o replică inferioară a celor naționale, una care nu garantează derularea exercițiului democratic la standardele interne ale statelor vestice. Este o perspectivă exprimată de-a lungul timpului în lucrările de specialitate ale unor autori reputați, de tipul celor studiați în universitățile de profil, și nu doar lecturați prin colțuri insalubre ale internetului așa cum susține propaganda eurofilă. Problema de fond este reprezentată de cursul unidirecțional pentru dezvoltarea structurilor comunitare, unul care respinge orientările alternative în susținerea cărora au fost pronunțate argumente mai convingătoare pentru cei preocupați de salvgardarea anumitor componente ale regimurilor constituționale performante. Faptul că nu sunt formulate mai des astfel de obiecții în spațiul autohton explică absența unor contribuții substanțiale la dezbaterea europeană.
Perspectiva internă își probează îngustimea și pentru că, dacă se dorește ca analiza să conducă la concluzii relevante, comparația trebuie făcută între instituțiile supranaționale și cele mai consolidate regimuri membre, iar nu România, unde sistemul a fost creat din start cu intenția de a limita reprezentativitatea democratică. Faptul că țara noastră a beneficiat la numeroase capitole de adeziunea la Uniunea Europeană este un fapt indiscutabil. Și totuși, o evaluare corectă nu se poate rezuma la indicatorii economici invocați de președinte, aceiași preferați și de eurofili în tentativa de a submina orice dezbatere ce trece dincolo de prezentarea festivă a unor cifre. Un analist onest nu poate ignora experiența altor state membre, cu punctul culminant în votul pentru Brexit (validat încă o dată prin scrutinul desfășurat zilele trecute în Marea Britanie), așa cum nu poate închide ochii nici la gestionarea deficitară a unor dosare cu valențe strategice.
Nicușor Dan și-a permis să evidențieze câteva dintre erorile instituțiilor comunitare, unele care au vulnerabilizat continentul în fața amenințărilor resurgente pe scena internațională, dar și accentuat dependența statelor europene (militară și nu numai) față de partenerul american. Cu siguranță că măcar o parte dintre inepțiile birocrației europene puteau fi evitate dacă transferul de suveranitate nu ar fi îndepărtat decizia politică de cetățean. A fost nevoie de un șoc geopolitic pentru a mai risipi din aburii ideologici care obturau viziunea Bruxellesului. Și numai după ce a interpretat obtuz și mesajele transmise prin mișcările de contestare a elitei, transformate într-un fenomen transnațional pe fondul ignoranței generalizate.
09.05
***
Citind mesajul de la revedere al lui Ilie Bolojan am observat că reformele figurează și acolo pe ultimul loc între prioritățile enunțate. În atitudinea implicită din construcția frazei se regăsește, de altfel, și cauza principală a eșecului guvernării sale. Premierul împarte responsabilitatea moțiunii de cenzură cu inițiatorii săi și, bineînțeles, președintele Nicușor Dan. Nu doar Parlamentul, ci și cele două palate sunt vinovate de irosirea unui nou moment oportun pentru impunerea unei agende reformiste din moment ce ambii șefi ai executivului și-au epuizat capitalul postelectoral pe mize secundare.
Nimeni altul decât Ilie Bolojan a ales să facă din deficit principala temă a guvernării sale, una care nu putea să inspire publicului existența unei viziuni pentru dezvoltare. Într-un stil tradițional nemțesc, ironizat cu finețe în atâtea romane de secol XIX, premierul a dezvoltat o adevărată obsesie pentru ce ar fi trebuit să reprezinte numai un obiectiv de parcurs. Din această fixație nu putea rezulta decât încăpățânarea de a-l rezolva cu prioritate, inclusiv prin metode brutale și cu o neglijență totală față de costuri. Nu întâmplător aproape toți ceilalți indicatori economici înregistrează o evoluție negativă, printre care și cei resimțiți cel mai puternic în buzunarul cetățenilor. Faptul că nu a existat o reacție mai contondentă din societate ține numai de specificul local și criza acută de credibilitate pe care o traversează aproape în unanimitate actorii publici.
Am întâmpinat desemnarea lui Ilie Bolojan cu un optimism motivat de activitatea sa administrativă, dar și o serie de interacțiuni directe care mi-au lăsat o impresie favorabilă. Așteptările mi-au scăzut treptat, însă, după asumarea funcțiilor din aparatul central, culminând odată cu anunțarea echipei guvernamentale. Premierul a cauționat formarea unui cabinet mediocru, lăsând alegerea miniștrilor la dispoziția partidelor din coaliție (cel puțin conform declarațiilor sale). Mai mult, Ilie Bolojan s-a înconjurat de consilieri de factură similară încă de la preluarea conducerii PNL. Numirea cea mai reprezentativă pentru standardele modeste ale procesului de selecție rămâne cea a Ioanei Ene Dogioiu, o jurnalistă controversată pentru stilul partizan și agresiv de a face presă, cu o reputație îndoielnică în breaslă pe fondul teoriei prevalente că ar reprezenta un condei al serviciilor. Era greu de găsit o persoană care să bifeze și mai multe dintre criteriile negative pentru recrutarea unui purtător de cuvânt.
Și totuși, o eventuală nouă descălecare la Palatul Victoria nu poate fi scoasă din calcul, odată ce Ilie Bolojan a reușit să-și mai recupereze din popularitate pe ultima sută de metri, prin metoda clasică de instrumentalizare a resentimentelor antiPSD. Vorbim aici și despre limitele de imaginație ale strategului electoral autohton, nu întâmplător același contractor fidel al Modroganului. Cum, necum, discursul politic al „dreptei” se întoarce mereu la anticorupție. Toate celelalte teme sunt eclipsate sistematic cu efectul de a bloca o evoluție normală pentru dezbaterea publică, una care ar trebui să se finalizeze cu adoptarea de proiecte. Aceleași care au fost amânate și de guvernarea actuală până spre final și nu au mai ajuns nici de această dată să fie implementate.
06.05
***
Se cuvine a felicita încă o dată artizanii strategiei europene de izolare a partidelor antiestablishment după o nouă transgresiune a „cordonului sanitar” care și-a răspândit odorurile fetide până în capitalele occidentale. Regula a fost încălcată de prea multe ori și în combinații partinice multiple pentru a le mai putea numi excepții. Spre exasperarea delatorilor autohtoni, Bruxellesul nu mai are vigoarea să riposteze vehement nici măcar la nivel discursiv, odată ce la masa decidenților au pătruns lideri cu viziuni eurosceptice. În același timp, Washingtonul pare să-și fi estompat cu totul sensibilitatea olfactivă, ba chiar să patroneze evoluțiile curente după teoriile conspiraționiștilor frecventabili din (ce se numea odată) presa quality.
Reacția obtuză a mainstreamului politic la contestările dreptei alternative a contribuit decisiv la expansiunea curentului, întâi dincolo de pragurile electorale care erau menite a le menține la marginea scenei politice, apoi până în configurațiile guvernamentale sau chiar la conducerea unor state vestice. Problematică nu este ascensiunea în sine a unor partide noi care s-au impus (de principiu legitim) în competiția democratică, ci traseul pe care l-au parcurs spre normalizarea unor formule ideologice de la periferia teoriei politice, la pachet cu o sumă de practici din mahalaua societăților în care activează. Iar totul cu ajutorul inestimabil al extensiilor sistemului care nu au contenit să le furnizeze argumente irefutabile în disputa publică.
Evoluția curentului de până la stadiul din prezent, cu elementele lui deplorabile, nu era singurul curs potențial. Marginalizarea conduce la radicalizare și amplifică discursurile cele mai turbulente în contextul victimizării. Integrarea deplină a mișcărilor în circuitul democratic ar fi putut facilita, în schimb, izolarea componentelor extremiste și chiar eliminarea lor sub condiția participării la actul guvernamental.
Mainstreamul însuși adoptă o conduită extremistă atunci când folosește curentul antiestablishment ca pretext să accelereze tocmai agenda împotriva căreia a luat existență. Reacția corectă ar fi presupus, din contră, internalizarea criticilor emise de un segment în expansiune din societate înainte de a-și găsi o expresie politică radicală pe un fond de ignoranță sau chiar persecuție la adresa mișcărilor de profil. În dinamica naturală a spectrului partinic, culoarul eliberat prin deplasarea spre centru a dreptei (și chiar integrarea unor elemente de stânga) a fost ocupat de un surogat ideologic al conservatorismului – unul ce revendică tradiția locală într-o formă caricaturală, exploatează traumele din istoria națională și înregimentează categoriile sociale resentimentare, totul pe tonul strident impus de normele viralității mediatice.
01.05
***
Politica românească nu mai oferă nici măcar divertisment la standarde tolerabile. Spectacolul pus în scenă de PSD ar fi trebuit programat târziu în noapte din moment ce singura lui calitate a fost cea de somnifer. Pesemne că serviciile traversează o criză de inspirație în așteptarea următorilor tartori care se vor desemna singuri cu mâna bleagă a întâiului rânjit al țării. Scenariștii jocului politic nu mai imaginează decât personaje banale și narațiuni cu deznodământ previzibil. Regizorii nu se mai complică nici să întrețină suspansul în desfășurarea acțiunii. Protagoniștii au devenit la fel de transparenți ca oricare alți indivizi lipsiți de orice sofisticare intelectuală. O secțiune tot mai retrânsă din societate își păstrează iluziile cu privire la resorturile ce îi animă. Dovadă stau rezultatele cercetărilor sociologice care evaluează scepticismul față de posibilitatea reformării statului pentru a confirma opțiunea majoritară spre o schimbare din temelii a regimului.
Prestația actualei guvernări nu a făcut decât să accentueze percepția de cauză pierdută. A devenit un truism să afirmi că republica postcomunistă este un eșec, iar orice progres din istoria recentă a fost obținut împotriva (și nu datorită) clasei politice. Nicio administrație nu și-a demonstrat capacitatea să articuleze o viziune pentru dezvoltare. Guvernările multicolore înscăunate din jilțul prezidențial au reprezentat doar o extensie a confuziei ideologice care a caracterizat mereu Cotroceniul. Actualul cabinet exemplifică și mai elocvent falimentul gândirii politice autohtone în tentativa compulsivă de a se racorda la modele occidentale, un obiectiv care nu poate ține locul „proiectelor de țară” – sintagmă a cărei simplă folosire tinde să inducă un sentiment de ridicol.
Fracturile deschise artificial în corpul social pentru a genera mesaje electorale polarizante nu reprezintă ecourile vreunei dispute pe modele de „bună guvernare”, altă expresie ajunsă desuetă într-un mediu compromis de precaritatea discursivă și absența oricărei coerențe doctrinare. Reprezentațiile anoste explică și apatia mișcărilor de protest, chiar și pe fondul unor materiale abile de propagandă ca documentarul Recorder. Un public de la începuturile teatrului i-ar fi alungat până acum de pe scenă într-un cor de injurii și ironii grosolane. Cine se mai rătăcește pe la Victoriei cu o pancartă în brațe poate le transmite și îndemnul mai politicos „Ne mișcăm și noi mai cu talent”.
20.04
