Ce planuri să-mi fac azi, se întreba Ioan după ce ieșise din duș? Își terminase cu întârziere programul obișnuit de dimineață. Își făcuse exercițiile fizice, ieșise la alergat. Avea conștiința împăcată. Restul zilei și-l putea ocupa cu activitățile lui sedentare. N-ar fi stricat nici o ieșire nocturnă. Poate că o să ia cina în oraș. Și-a amintit cu lehamite că trebuie să-și spele hainele de sport. Obligațiile casnice îi provocau mereu o senzație de disconfort. Se precipita să le termine cât mai repede de parcă n-ar fi vrut să irosească niciun moment în plus cu treburi lumești. Trecea și acum grăbit dintr-o cameră într-alta. Când s-a împiedicat și s-a izbit cu fruntea de o ușă. Într-un minut era plin de sânge. Se așezase rezemat de zid să-i treacă amețeala. S-a ridicat după ce și-a mai revenit și a plecat la baie să se spele. Dar nu a putut să oprească sângerarea. S-a uitat în oglindă la tăietură și a realizat că s-ar putea să aibă nevoie de copci. Așa că și-a pus un plasture și a plecat resemnat la spitalul din apropiere. A intrat la urgențe și a așteptat să-l preia un medic.
Se uita la restul pacienților cu jenă de parcă problema lui era minoră prin comparație. I s-a părut la un moment dat că recunoaște o vecină. Părea să fi venit tot pentru o lovitură la cap. Ce coincidență, s-a gândit. Dar a intrat înaintea lui în camera de gardă și nu i-a mai dat atenție. L-au chemat și pe el mai târziu și s-a întors acasă cusut și pansat. Avea o migrenă îngrozitoare. Se alesese praful de planurile lui pentru seară. Ar fi vrut să doarmă. Dar când și-a așezat capul pe pernă a început să se învârtă totul cu el. Ca după o noapte cu prea multe pahare. Așa că s-a apucat să curețe dezastrul pe care îl lăsase în urmă. Problema era că lipsise câteva ore și se inflitrase sângele în parchet. A realizat că va trebui să schimbe câteva plăci. Și-a amintit că păstrase un pachet de rezervă de când renovase. Și cum nu era în stare de altceva, s-a apucat să-l schimbe singur după ce a văzut un tutorial pe internet. Era convins că va rămâne în urma lui un dezastru și mai mare pe care va trebui să-l repare un meseriaș. Dar simțea nevoia să aibă o ocupație care să-i oprească gândurile. Să nu-și mai facă procese de conștiință pentru cât fusese de neglijent.
Spre surprinderea lui chiar a reușit să le scoată. După câteva ore de încercări nereușite în care își mai provocase și alte răni. De această dată la mâini. Dar când a dat la o parte plăcile a văzut că sângele pătase și dușumeaua veche pe care o acoperise în trecut cu parchetul. Locuia într-o vilă construită înainte de mijlocul secolului anterior. Pe care o cumpărase la preț redus din cauza stadiului avansat de degradare. Plătise mai mult pentru locația centrală și renovările ulterioare. S-a hotărât să le schimbe și pe acelea. Dar a amânat pentru ziua următoare. Când s-a trezit se simțea mai bine și s-a apucat direct de treabă. Se gândea că înlocuiește exercițiile cu puțină muncă fizică. A scos bucățile de pardoseală și a descoperit un strat de nisip care se murdărise tot de sânge. S-a hotărât pe loc să-l înlocuiască și pe el. Măcar să ducă treaba la capăt.
Nu prea înțelegea nici el ce-l apucase. Își imagina că totul are legătură cu lovitura la cap. Încerca totuși să-și justifice rațional elanul. Deși continua cu înverșunare dintr-un impuls pe care nu-l putea controla. A început să sape de parcă ar fi căutat o comoară. Până când a lovit cu lopata o cutie de metal. A scos-o și a curățat-o de nisip. Părea acolo de când exista și casa. Era încrustată cu litere dintr-un alfabet pe care nu-l cunoștea. Când a deschis-o a găsit în ea o cheie. Părea de la o ușă veche și masivă. Pe căptușeala din interior era desenată o clădire. Ioan a recunoscut-o imediat. Îi trezise interesul de când se mutase. Ca un mister pe care nu reușea să-l dezlege. Clădirea era îngustă și scundă. Părea să aibă o singură cameră. Nu avea niciun fel de geamuri. Doar o ușă lată ca intrarea unui garaj. S-a gândit că poate era vreo magazie. Sau vreun grajd al proprietarilor de pe vremuri. Dar ce-l frapase era că nu fusese inclusă în contract. Clădirea era încercuită cu un gard și de partea lui și de partea casei vecine. Și nu mai exista nicio cale de acces spre ea pentru că nu avea nici ieșire la stradă. S-a interesat atunci să o cumpere. Dar i s-a răspuns că nu e de vânzare. A întrebat și la primărie. Dar au refuzat să-i divulge numele proprietarului. Așa că a rămas abandonată între casa lui și cea de lângă. Ca un tărâm interzis. N-a mai rezistat de curiozitate să încerce dacă se potrivea cheia din cutie. A plecat în alergare spre clădire. A sărit gardul și s-a apropiat de ușă. Dar când să o descuie a observat că erau încuietori și de o parte și de cealaltă. A băgat cheia într-una. Dar nu a reușit să o deschidă. A încercat și în a doua cu același rezultat. Aproape că-i venea să plângă de frustrare. A început să dea târcoale la clădire. Să vadă dacă nu mai exista cumva vreo altă intrare. Și când a revenit în față a văzut-o pe vecina de la spital cu o cheie în mână. Sărise și ea gardul și încerca să deschidă ușa. Tot fără succes. Era și ea bandajată la cap. În același loc ca Ioan. S-au măsurat reciproc din priviri cu suspiciune.
Ce cauți aici, l-a întrebat ea? Ce cauți tu, i-a răspuns el? Eu am întrebat prima. Am găsit o cheie și am venit să verific dacă se potrivește. Ciudat, și eu la fel. Ai observat că sunt două încuietori? Da, poate că e nevoie să le deschidem pe amândouă. Dă-mi și cheia ta să încerc, a rugat-o Ioan. Cheia rămâne la mine, l-a refuzat vecina. Au încercat să descuie pe rând și nu a mers. Au schimbat și locurile și degeaba. Poate ar trebui să încercăm simultan. Ca la valiza cu butonul nuclear, s-a gândit ea cu voce tare. Ioan a bufnit în râs. Bine, hai să vedem dacă merge. Și spre surpriza lui a funcționat. S-au uitat înăutru și nu se distingea nimic. Era întuneric beznă. Vrei să intrăm, l-a întrebat vecina? Ce ni se poate întâmpla, a bravat Ioan? Dar când s-a trântit ușa singură în urma lor le-a cam sărit inima din piept. Au închis ochii din reflex și după ce i-au redeschis se făcuse lumină. Părea să vină prin niște geamuri dincolo de care nu se distingea nimic. Ioan s-a apropiat de unul. Dar nu se vedeau decât niște umbre. Vecina nu-și putea ascunde reacția de uimire. Clădirea părea imensă din interior. Tavanele erau înalte de câțiva metri. Străpunse de scări care urcau la etajele superioare. În fața lor se deschideau tot felul de uși și culoare. Le-ar fi trebuit o hartă ca să-și continue drumul în siguranță. Dar s-au încumetat și au pornit oricum. Atracția era irezistibilă. Se încurajau reciproc prin simplul fapt că își țineau companie.
S-au plimbat ore întregi. Treceau dintr-o încăpere într-alta fără să caute ceva anume. Doar se minunau de arhitectura clădirii și dimensiunile ei infinite. Pereții erau albi. Camerele erau toate goale. La un moment dat vecina a cam obosit. Ce bună era o canapea să mă odihnesc puțin, i-a spus lui Ioan. Și când s-au întors să caute ieșirea au observat că apăruse una în încăpere. S-au uitat complice unul la celălalt. N-ar fi rău nici un fotoliu, a spus Ioan. Și lângă canapea a apărut și un fotoliu. S-au așezat amândoi cu grijă să nu fie o iluzie. Dar erau cât se poate de reale. Ca tot ce trăiseră în ultimele zile. Clădirea le îndeplinea toate dorințele. Așa că s-au apucat să o decoreze. Vecina a vrut niște etajere cu flori. Ioan a vrut un tablou al lui Hammershøi. Vecina a mai vrut o masă cu scaune și o oglindă. Ioan a mai vrut un birou și un raft cu operele integrale ale lui Huysmans. Au continuat să meargă dintr-o cameră într-alta și să le mobileze. Nu era nevoie să precizeze și stilurile pentru că fiecare piesă arăta ca scoasă din imaginația lor. De parcă le citea și gândurile. Au constatat că se completau și în gusturi. Începea să arate ca o casă pentru amândoi.
Au realizat la un moment dat că se făcuse târziu. Și s-au hotărât să iasă. Se temeau că nu vor mai putea găsi ieșirea. Dar cum s-au gândit la ea a apărut o ușă care i-a scos în holul de la intrare. S-au temut apoi fiecare în dreptul lui că nu se vor mai putea întoarce niciodată. Că nu fusese totul decât o închipuire. S-au despărțit totuși în fața clădirii cu promisiunea să revină a doua zi cât mai devreme. Au stabilit și ora. Nici nu te-am întrebat cum te cheamă, i-a spus vecina. Ioan. Pe tine? Maria. Bucuros de cunoștință. Atunci rămâne să ne vedem mâine la douăsprezece.
Maria îl aștepta deja când a ajuns în ziua următoare. Cu niște minute întârziere cum îi era obiceiul. Nu prea ești punctual, l-a apostrofat. Părea nerăbdătoare să intre. Nici n-a avut răbdare să termine Ioan numărătoarea că a încercat să descuie mai repede. Și au fost nevoiți să o ia de la capăt. Au reușit abia din a doua încercare. Când au intrat s-au gândit la camerele pe care le decoraseră cu o zi înainte. Și casa le-a deschis ușile spre ele. Maria adusese un coș de picnic cu niște brioșe făcute de ea și o limonadă. Mai târziu li s-a făcut foame. Și s-au gândit că ar putea să comande și ceva de mâncare. Iar clădirea le-a îndeplinit pe loc dorința. Au constatat din nou că aveau preferințe complementare și au împărțit porțiile. Apoi s-au așezat pe canapeaua comandată cu o zi înainte și au început să-și povestească viețile. Mai mult ea pentru că Ioan nu obișnuia să vorbească despre el. A fost chiar surprins de familiaritatea Mariei. În câteva ore i-a spus totul despre persoanele din viața ei, rude, prieteni și chiar foști iubiți. Acum era singură, a ținut să precizeze. I-a arătat o mulțime de poze și clipuri din telefon. Nici nu-și punea problema să ascundă ceva. Se afișa în fața lui așa cum era. Fără să încerce să pară cum și-ar fi dorit el. Chiar dacă observase că-i urmărea cu atenție reacțiile. Nu știa să ascundă nici că era atrasă de el.
S-au văzut și a treia zi la aceeași oră. Au rămas din nou împreună până seara. La un moment dat li s-au intersectat privirile. Maria s-a înroșit și i-a zâmbit. Ioan a înțeles mesajul și a sărutat-o. În noaptea aceea n-au mai plecat la casele lor. S-au despărțit cu greu dimineața. Dar s-au văzut din nou seara. Și în fiecare zi pentru încă o săptămână. Maria era complet îndrăgostită. N-ar mai fi ieșit deloc din clădire. Avea impulsul să-l urmeze și la el acasă. Dar Ioan o ținea la distanță de viața lui. Atât cât vorbise despre el îi explicase că se convinge mai greu să intre în relații serioase. De altfel nici nu avusese prea multe. Prefera să încheie lucrurile devreme. Înainte să apară orice complicație. Nu suporta schimbările de atitudine la partenere. Dispărea la primul semn de uzură.
Într-o seară, Ioan s-a scuzat că trebuie să plece mai repede. Era prima dată când o lăsa singură în clădire. Maria a vrut să mai rămână. Spera că o să-l facă să renunțe. Dar nu s-a răzgândit și a lăsat-o aproape în lacrimi. Nici măcar nu a observat cât o afectase. Se gândea numai la premiera la care trebuia să ajungă. Nu se gândise în schimb să o invite și pe ea. Avea impresia că nu s-ar fi integrat în anturajul lui. Maria nu era tocmai genul de persoană cu preocupări intelectuale. Ar mai fi avut nevoie de timp să o pregătească. Să o introducă măcar superficial în universul lui cultural. Înainte să-și asume relația și în fața celorlalți. Era un progres și că își punea problema să o facă vreodată. Dar cel puțin până atunci, viața lor împreună trebuia să se consume între pereții clădirii.
Ioan a venit a doua zi la ora stabilită. Dar nu și următoarea. Bifase încă o premieră negativă. Maria l-a așteptat vreo oră la ușă. Când s-a convins că nu ajunge a început să se uite peste gard la el în curte. Dar nu vedea nicio mișcare. Nu părea să fie nimeni acasă. I-a dat un mesaj și l-a șters imediat. Nu voia să pară insistentă. Poate că adormise. O va căuta el. Era sigură. A plecat tristă spre casa ei. Nu avea nici măcar consolarea de a-l putea aștepta în clădire. Să se simtă mai aproape de el. În spațiul lor secret. Plin de lucrurile concepute de imaginația lor. S-a așezat pe canapea. A răsfoit o carte de la Ioan și a adormit. S-a trezit spre seară în zgomot de petrecere. Înțelesese din start de unde vine. Nu era prima dată de când se mutase. A ieșit în curte și s-a uitat spre casa lui. A văzut câteva persoane pe terasă. La un moment dat a apărut și el cu o domnișoară de gât. Nu i-a văzut sărutându-se sau ceva de genul. Dar nici nu a răbdat să-i urmărească prea mult. S-a întors cu spatele și a plecat furioasă. Petrecerea s-a terminat spre dimineață. Maria nu a putut să doarmă mai deloc. Aștepta furioasă să-l pună la punct. De această dată nu a mai ratat întâlnirea. Părea cam șifonat după noaptea albă. Dar Maria s-a mai îmbunat oricum când l-a văzut că apare. A vrut să o sărute și nu l-a respins complet. Doar i-a întors obrazul.
De ce nu ai venit ieri, l-a repezit din prima? Iartă-mă, te rog! Aveam programată o întâlnire și am uitat complet să te anunț. M-am întors pe seară cu niște prieteni și am continuat petrecerea la mine. Întâlnire sau petrecere? Și una și alta, i-a răspuns el distrat. Și domnișoara cine era? Care domnișoară? Nu contează. Hai înăuntru! Sper că nu te-am deranjat cu muzica. Pari cam nedormită. Ioan observase că avea cearcăne. Sunt în regulă. Dar ai putea să-ți inviți și vecinii data viitoare dacă vrei să nu-i mai trezești. Ioan s-a făcut că nu aude și a schimbat subiectul. Au petrecut restul zilei împreună. S-au prefăcut că era totul ca până atunci. Dar ceva se schimbase în atitudinea ei. Maria avea perioade de relaxare în care se purta ca în primele zile. După care își schimba brusc starea de parcă i-ar fi revenit o amintire dureroasă. Era tocmai genul de instabilitate emoțională pe care o evita cu aversiune el. Și din cauza căreia nu rezistase prea mult în relații. Și-a dat seama că liniștea lor era compromisă definitiv. Că se încheiase deja prima etapă a relației. Dacă nu va încheia complet lucrurile cât mai curând va avea multe de suportat din partea ei. Se gândea în tot mai desele momente de pauză din conversațiile lor ezitante.
Ajunseseră dintr-odată să-și măsoare cuvintele pe care și le adresau unul celuilalt. Maria devenise circumspectă în privința lui. Nu-i provocase o rană fatală cu escapada din ziua precedentă. Dar fusese suficient cât să o pună în gardă. Din acel moment se aștepta oricând să o rănească din nou. Nu era vorba numai de gestul lui. Ci de un șir lung de experiențe care o făceau să-și piardă subit încrederea. Se obișnuise să aleagă greșit și să fie dezamăgită. Pe cât de puternică era iluzia pe care și-o confecționa la începutul fiecărei relații. Pe atât de brusc se decepționa la orice senzație de déjà-vu. Pentru Maria, relația lor avea deja un termen de expirare.
Au mai trecut câteva zile în care au continuat să meargă în clădire. Dar își petreceau timpul mai mult cu ocupații solitare. El își aducea câte o carte. Ea stătea mai mult pe telefon. În conversații cu prietenii pe care îi neglijase de când era cu Ioan. Aproape la fiecare întâlnire îl anunța de noi planuri. Evenimente, petreceri, călătorii la care era rândul ei să nu-l invite. Și care le reduceau tot mai mult timpul petrecut împreună. Devenise ceva normal să nu se mai vadă în fiecare zi. Și dacă s-ar fi confirmat măcar o parte dintre planurile ei, ar fi urmat să nu se mai intersecteze cu săptămânile.
Ioan anticipase ce avea să urmeze. Dar tot nu se putuse desprinde la timp. Pentru prima dată după o iubire de tinerețe. Era condamnat să treacă printr-o nouă experiență umilitoare. Știa deja ce avea să urmeze. Dar continuase oricum ca împins de o forță care îl obliga să îndure consecințele propriilor fapte. Înțelegea că avea să plătească acum pentru toate greșelile pe care le comisese în trecut. Nu doar față de Maria. Ci față de șirul lung de fete care speraseră la mai mult de la el. Și față de iubiții pe care le făcuse să-i trădeze doar pentru a-și hrăni orgoliul. Ar fi putut încă să reacționeze. Dar se comporta de parcă ar fi meritat tot ce i se întâmpla. Și încă pe atât. Așa că a urmărit-o cum se desprinde treptat. Și se amăgește cu tot felul de surogate menite numai să-i distragă atenția. Până nu s-a mai putut abține și a reacționat. În cele mai nepotrivite momente și pe tonul cel mai neconvingător. Pentru ea a fost pretextul așteptat să-i întoarcă spatele. Rolurile se inversaseră oricum de ceva timp. Ioan era cel care urmărea peste gard petrecerile din casa Mariei. Cel care se simțea exclus. Dat la o parte. Și care îi reproșa că nu ia în serios relația.
Nu a putut nici după să renunțe definitiv. Ceva îi spunea că trebuie să continue. Să nu mai cedeze cu indiferență ca de fiecare dată până atunci. Soluția nu putea fi decât în clădire. Locul din care începuse totul între ei. Dar ce putea să facă din afară? Și cum să mai intre fără ea? Începuse să iasă mai des. Să-și piardă iarăși nopțile în cluburile lui favorite. Dar nu-l mai satisfăceau nici măcar cât o făcuseră înainte. Se întorcea mai indispus decât pleca. Și de fiecare dată singur. Într-o dimineață n-a mai intrat în casă. A mers direct spre clădire. Hotărât să pătrundă prin orice metode înăuntru. A încercat numai cu cheia lui. O ținea în permanență la el de când o descoperise. Dar nu a reușit. La fel ca prima dată. A luat un ciocan și a început să izbească în ușă. Nu a putut nici să o spargă. A început apoi să lovească turbat în ziduri. Nu s-a clintit nicio piatră. S-a hotărât să încerce din nou cheia. A forțat-o și s-a rupt în încuietoare. A simțit că s-a frânt și o parte din el în acel moment. S-a lăsat în genunchi și a început să se lovească cu fruntea de ușă. Până când i s-a redeschis tăietura. S-a întins de amețeală pe jos și a rămas inert. După câteva ore l-a găsit Maria leșinat. L-a trezit cu greu și l-a rezemat de perete. Ce ai făcut, l-a întrebat? Nu a putut să articuleze niciun cuvânt. Doar i-a arătat cheia ruptă pe care o ținea încă strâns în palmă. Ți-am spus că vei strica totul dacă mai insiști, a răbufnit nervoasă. Și-a scos cheia ei de la gât și i-a aruncat-o în brațe. După care a plecat fără să-i mai spună vreun cuvânt.
Ioan se simțea complet uscat pe interior. Nici nu realizase când începuseră să-i curgă lacrimile. Și le-a sters cu mâna ca pe un lichid oarecare. Și a observat că erau roșii. Avea fața plină de sânge. Se scursese și pe lespezile din pavaj. S-a uitat mai atent și a văzut că se strecurase printre ele. Ioan a înțeles că trebuie să-l urmeze din nou. Că primise încă o șansă pe care nu mai credea că o merită. A luat ce scule a găsit prin casă. Și a început să sape. După trei zile și nopți a ajuns la capătul firului de sânge. Și a descoperit o nouă cutie de metal. În care era o altă cheie. Le-a făcut o poză și i-a trimis-o ei. După care a așteptat cu emoție. Maria îl văzuse săpând pe lângă clădire. Dar alesese să-l ignore. Și-a închipuit că încearcă să intre printr-un tunel subteran. Se uita la el ca la un nebun incapabil să accepte realitatea. Abia când a văzut mesajul a înțeles cât de mult conta pentru Ioan. Și până unde era dispus să meargă. A observat petele de sânge pe cutie. Și-a amintit că se lovise iarăși la cap. Și a știut că e un nou semn pe care nu-l mai poate trece cu vederea. A plecat imediat spre el. L-a găsit într-o stare de extenuare completă. Dar fericit odată cu vederea ei. Uitase cum arată când zâmbește. I-a zâmbit și ea după mult timp. S-au uitat unul la celălalt și s-au înțeles din priviri. L-a ajutat să se ridice și s-au apropiat îmbrățișați de ușă. Au descuiat și au intrat în clădire. Apoi și-au rupt ambele chei în încuietori pe dinăuntru.
Maria și Ioan nu au mai fost văzuți niciodată.