Sofia a deschis ochii. Primul lucru pe care îl vedea în fiecare dimineață era a doua pernă. Se întreba de fiecare dată la ce o mai ține în pat. Dar o lăsa tot acolo. Se comporta de parcă altfel și-ar încălca o superstiție. Ca și cum i-ar fi adus ghinion să lase una singură. Îi schimba fața în fiecare săptămână. Odată cu restul așternuturilor. Deși nu dormea niciodată pe ea. Nici măcar în somn nu se muta de pe o pernă pe alta. Cealaltă jumătate de pat rămânea neatinsă. A căscat și s-a întins după telefon. Dormise cam mult. Se apropia deja ora prânzului. Avea multe notificări. Mai multe ca de obicei. Inițial s-a mirat. Apoi și-a amintit că era opt martie. N-o sunase nimeni la miezul nopții. Nu avusese nici companie. Adormise cam tristă după ce terminase câteva episoade. Căutase un serial care să-i capteze atenția. Altfel i s-ar fi risipit gândurile în direcții pe care nu mai voia să le urmeze. Începuse să răspundă la mesaje. Când a sunat cineva la ușă. Era un curier. Îi adusese un colet în ambalaj de cadou și un buchet cu florile ei preferate. Când a văzut cine era expeditorul a vrut să le returneze. Însă curierul a refuzat să le primească înapoi. Trebuia să completeze un formular pentru a le ridica în altă zi. Nu avea niciun chef să-și complice existența cu formalități. Așa că i-a dăruit florile pentru soție. A păstrat numai coletul. Și l-a aruncat direct în dressing. Nu s-a obosit nici măcar să-l deschidă. Își reprima orice curiozitate să afle ce era înăuntru. Cu siguranță ceva de îmbrăcat la un preț exagerat, s-a gândit. Cum are obiceiul. Nu cumva să-și folosească imaginația. Să facă un cadou mai personal. Nu înțeleg ce mai așteaptă de la mine, și-a spus în timp ce își pregătea cafeaua. A observat că nu mai avea zahăr. Hai că mi-am început ziua perfect. Cu o cafea la fel de amară ca gustul pe care mi-l lasă gestul lui. A luat prima gură în scârbă. Se strâmba toată în reflexia ecranului de televizor. Sper că nu-mi petrec și ziua asta pe canapea, s-a gândit. Parcă ziceau fetele să ieșim mai târziu. Cum ne-am sincronizat toate să fim singure în același timp. A mai luat o gură. Și încă una. Începuse să se obișnuiască. Poate că n-ar fi rău să o beau așa de acum înainte. Toată lumea spune că e mai sănătos. Mai ales că orice altceva o să mi se pară dulce prin comparație.
Mai erau multe ore până seara. Se gândea cum să-și ocupe ziua. Parcă n-ar mai fi început un nou serial. Încă nu îi era nici foame. Se uita prin casă după idei. Și i s-a oprit privirea asupra teancului de cărți de pe birou. Ar fi cazul să le mai șterg de praf măcar, a spus cu voce tare. De parcă voia să audă mustrarea ca și cum ar fi venit de la altcineva. Încerca să recunoască titlurile de la distanță. Avea o reținere să se apropie din prima. Jumătate erau ale lui. Nu se mai atinsese de ele de la prima ceartă. De cărți și de nimic altceva ce ar fi putut să-i influențeze hotărârea. Știa că nu i le împrumutase la întâmplare. Fiecare gest ascundea un motiv. Oare ce-o fi vrut să-mi transmită și prin cadou, s-a întrebat? N-ar trebui să mă intereseze, și-a răspuns tot singură. Și-a făcut curaj să meargă spre birou. A ales cărțile de la el și le-a ascuns în spatele rândurilor din bibliotecă. Nu-i venea nici să le arunce. Dar măcar să nu le mai aibă mereu în față. S-a uitat printre cele rămase. Și parcă nu o atrăgea niciun titlu. Cele pe care i le aducea el îi plăceau de fiecare dată. Ea nu prea știa ce să aleagă. Simțea nevoia și în lecturi de îndrumare. La fel ca în toate celelalte. A luat până la urmă una la întâmplare. S-a întins pe canapea să o citească. S-a foit o vreme. Și-a schimbat poziția de câteva ori. Dar până la urmă a prins-o narațiunea. Chiar dacă știa dinainte tot ce se întâmplă. Era un roman după care văzuse deja ecranizarea. Genul dramelor lacrimogene pe care îi plăcea să le urmărească în serile ploioase. Parcă și auzea picăturile în geam. Deși era soare afară. A ascultat mai atent și chiar se distingea o bătaie regulată. Și-a spus că va înceta dacă mai așteaptă puțin. Îi era cam lene să se ridice.
După un sfert de oră încă nu se oprise și începea să o cam obsedeze. S-a ridicat să caute sursa. A ascultat pe la toate colțurile și nu reușea să-și dea seama de unde vine. Trebuie să fie de la un vecin, și-a spus. S-a întors pe canapea și a încercat să citească din nou. Dar își pierduse concentrarea. Tot revenea la aceeași pagină și nu reținea nimic. Până la urmă a deschis televizorul. Se ferea să înceapă un nou serial. Altfel era în stare să renunțe și la ieșirea în oraș. Așa că și-a căutat un film. Dar nu i-a plăcut deloc. L-a oprit după numai câteva minute. A mers în bucătărie să-și pună un sandvici. Și a observat că sunetul tot nu încetase. De acolo se distingea și mai bine. Parcă venea dinspre ușa de la intrare. S-a apropiat și volumul creștea cu fiecare pas. Dar a început să scadă după ce a trecut de dressing. De aici trebuie să fie, s-a gândit. Dar nu sunt decât haine înăuntru. Asculta cu urechea lipită de ușa închisă și se încuraja să intre. Se întreba de la ce ar putea să fie. Poate de la cadoul lui, a realizat dintr-odată. Mi-a cumpărat un ceas, s-a întrebat? N-ar fi prima dată. Nu mai e deloc original. Și totuși ar fi prea mare cutia pentru doar atât. Poate că e o bombă, s-a amuzat. O bombă cu ceas pe care să o declanșeze de la distanță. Ar fi trebuit să explodeze totuși până acum. Sau poate așteaptă să ies în ultimul moment din raza de acțiune. Că tot mă uitam la un film. Lasă că mă voi duce și mai aproape. Măcar să mă lovească în plin. Când l-a văzut aruncat pe jos a simțit nevoia să-și întoarcă privirea. Alesese culoarea lui preferată pentru ambalaj. L-a ridicat pe pipăite și l-a desfăcut în hol. Și-a dat seama din atingeri că era o haină de blană. A început să râdă. Foarte inspirat cadoul la început de primăvară. N-am ce să zic. Și totuși de unde vin bătăile? A deschis blana și a simțit ceva vâscos la atingere. Și-a tras mâna speriată și când s-a uitat era o inimă. Nu mai avea sânge pe care să-l pompeze. Dar continua totuși să bată în gol.
I-a venit să țipe. Dar urletul i s-a oprit în gât. S-a înecat și a tușit. A mers să bea un pahar cu apă. Încă mai simțea grăsimea pe mână. S-a spălat la chiuveta din bucătărie. Și-a pus detergent de vase și s-a limpezit de mai multe ori. Însă tot nu-i dispărea mirosul de carne. A deschis geamul și a tras adânc în piept aerul rece. Trebuie să fie o copie, s-a gândit. Poate că a furat-o din recuzita vreunui teatru. Or fi adaptat povestirea lui d’Aurevilly pe care aproape că m-a obligat să o citesc. Nu înțelesesem până acum de ce. Dacă plănuise gestul dinainte să ne despărțim, s-a întrebat? N-ar mai fi surprins-o nimic. Și totuși ce-i cu mirosul atât de specific? Cum poate să pară așa de reală la atingere. S-a apropiat cu grijă să o vadă mai bine. Și-a întins mâna încet spre ea. De parcă s-ar fi așteptat să o muște. A atins-o cu un deget și putea să jure că e adevărată. A observat că îi crescuse ritmul bătăilor. De parcă s-ar fi speriat la rândul ei de Sofia. S-a uitat mai atent la inimă și i s-a făcut milă. A simțit nevoia să o mângăie. A luat-o în brațe cu tot cu blană și a început să o legene. Dacă m-ar vedea cineva și-ar închipui că am înnebunit, s-a gândit. Dar îi venea în continuare să o trateze ca pe un copil. S-a așezat cu ea pe canapea. Nu știa ce să-i mai facă. Dar a observat că se liniștise oricum. Revenise la ritmul normal al bătăilor. Parcă se auzeau și mai încet. Lăsa impresia că adoarme. S-a mutat cu ea în pat și a așezat-o pe cea de-a doua pernă. S-a întins și ea lângă. I-ar fi dat și de mâncare. Dar nu avea gură. Oare n-ar avea nevoie de sânge, s-a întrebat? Și a bufnit-o din nou râsul. Chiar vorbesc ca o nebună, a spus cu voce tare. Apoi și-a acoperit gura cu mâinile să nu o trezească. Dar tot i-a trecut prin minte să-și înțepe pielea și să-i stoarcă niște picături. La cât m-a stors de viață n-ar mai conta un sacrificiu în plus.
Dacă e chiar a lui, s-a gândit. Nu mai știa nimic de el de câteva luni. Poate că murise și îi extirpaseră organele. O fi lăsat prin testament să-mi trimită mie inima. Cui i-o fi trimis cealaltă parte importantă, s-a întrebat printre hohote? Dar nu prea mai era râsul ei. Începuse să se îngrijoreze. Chiar dacă nu-i venea să recunoască. Ar fi vrut să afle dacă e bine. Numai că îl blocase pe toate rețelele sociale. Refuzase să mai aibă de-a face cu el. Nu mai voise să știe că există. S-a gândit pe cine ar putea să sune. Însă n-ar fi vrut să-i caute niciunul dintre prieteni. Sigur i-ar fi interpretat greșit intențiile. El o avertizase că își va dori să se împace. Ea se ambiționase să-i demonstreze contrariul. Pe de altă parte cum să-i explice altcuiva că a primit inima lui prin curier. Ar fi crezut și că o luase razna fără el. Trebuia să găsească altă soluție. Dar nu mai exista decât una. Să-l deblocheze și să-i verifice conturile. A intrat pe rețeaua lui preferată. S-a uitat peste ultimele postări și i-a crescut imediat pulsul. Era una din urmă cu numai câteva ore. Dintr-o cafenea în care mergeau și împreună. În colțul pozei se vedea piciorul unei domnișoare. S-a uitat și la restul. Mai apăreau și alte fete pe care nu le cunoștea. Și-a recunoscut privirea în ochii lor când se uitau la el. A înțeles tot. Nu mai avea nicio îndoială. L-a blocat înapoi. S-a ridicat cu inima în brațe. A mers în bucătărie și a luat cuțitul de tranșat carne. A strâns-o cu o mână și cu cealaltă a înjunghiat-o până la mâner.
După câteva ore a primit telefon de la un prieten comun. Tocmai se pregătea de ieșire. Inițial nu a vrut să-i răspundă. Dar a sunat-o insistent și s-a gândit că ar putea fi vreo urgență. Avea o veste proastă despre el. O anunța că făcuse infarct din senin și era internat la un spital. Îi recomanda să meargă să-l vadă cât mai curând. Era inconștient și doctorii nu garantau că va trece cu bine peste noapte.