Sofia a deschis ochii. Primul lucru pe care îl vedea în fiecare dimineață era a doua pernă. Se întreba de fiecare dată la ce o mai ține în pat. Dar o lăsa tot acolo. Se comporta de parcă și-ar fi încălcat o superstiție. Ca și cum i-ar fi adus ghinion să lase una singură. Îi schimba fața în fiecare săptămână. Odată cu restul așternuturilor. Deși nu dormea niciodată pe ea. Nici măcar în somn nu se muta de pe o pernă pe alta. Cealaltă jumătate de pat rămânea neatinsă. A căscat și s-a întins după telefon. Dormise cam mult. Se apropia deja ora prânzului. Avea multe notificări. Mai multe ca de obicei. Inițial s-a mirat. Apoi și-a amintit că era opt martie. N-o sunase nimeni la miezul nopții. Nu avusese nici companie. Adormise cam tristă după ce terminase câteva episoade. Căutase un serial care să-i capteze atenția. Altfel i s-ar fi risipit gândurile în direcții pe care nu mai voia să le urmeze. Începuse să răspundă la mesaje când a sunat cineva la ușă. Era un curier. Îi adusese un cadou și un buchet cu florile ei preferate. Când a văzut cine era expeditorul a vrut să le returneze. Însă curierul a refuzat să le primească înapoi. Trebuia să completeze un formular pentru a le ridica în altă zi. Nu avea niciun chef să-și complice existența cu formalități. Așa că i-a dăruit florile pentru soție. A păstrat numai coletul și l-a aruncat în dressing. Nu s-a obosit nici măcar să-l deschidă. Nu avea nicio curiozitate să afle ce era înăuntru. Cu siguranță ceva de îmbrăcat la un preț exagerat, s-a gândit. După cum are obiceiul. Nu cumva să-și folosească imaginația. Să facă un cadou mai personal. Nu înțeleg ce mai așteaptă de la mine, și-a spus în timp ce își pregătea cafeaua. A observat că nu mai avea zahăr. Hai că mi-am început ziua perfect. Cu o cafea la fel de amară ca gustul pe care mi l-a lăsat gestul lui. A luat prima gură în scârbă și s-a strâmbat în reflexia ecranului de televizor. Sper să nu-mi petrec și ziua asta pe canapea, și-a spus. Parcă ziceau fetele să ieșim mai târziu. Cum ne-am sincronizat toate să fim singure în același timp… A mai luat o gură. Și încă una. Începuse să se obișnuiască. Poate că n-ar fi rău să o beau așa de acum înainte. Lumea spune că e mai sănătos. Mai ales că o să mi se pară totul mai dulce prin comparație.
Mai erau multe ore până seara. Se gândea cum să-și ocupe ziua. Parcă n-ar mai fi început un nou serial. Încă nu-i era nici foame. Se uita prin casă după idei. Și i s-a oprit privirea asupra teancului de cărți de pe birou. Ar fi cazul să le mai șterg de praf măcar, a spus cu voce tare. De parcă voia să audă mustrarea. Să pretindă că ar fi venit de la altcineva. Încerca să recunoască titlurile de la distanță. Avea o reținere să se apropie. Jumătate erau ale lui. Nu se mai atinsese de ele de la ultima ceartă. De cărți și de nimic altceva ce ar fi putut să-i influențeze hotărârea. Știa că nu i le împrumutase la întâmplare. Fiecare gest avea un motiv ascuns. Oare ce-o fi vrut să-mi transmită și prin cadou, s-a întrebat? N-ar trebui să mă intereseze, și-a răspuns tot singură. Și-a făcut curaj să meargă spre birou în cele din urmă. A separat cărțile de la el. Și le-a ascuns în spatele rândurilor din bibliotecă. Nu-i venea nici să le arunce. Dar măcar să nu le mai aibă mereu în față. S-a uitat printre cele rămase și parcă nu o atrăgea niciun titlu. Cele pe care i le aducea el îi plăceau de fiecare dată. Ea nu prea știa ce să aleagă. Simțea nevoia de îndrumare și în lecturi. La fel ca în toate celelalte. A luat până la urmă una la întâmplare. S-a întins pe canapea să o citească. S-a foit o vreme. Și-a schimbat poziția de câteva ori. Dar până la urmă a prins-o narațiunea. Chiar dacă știa dinainte cum se încheie. Era un roman după care văzuse deja ecranizarea. O dramă lacrimogenă de tipul celor pe care îi plăcea să le urmărească în serile ploioase. Parcă și auzea picăturile în geam. Deși era soare afară. A ascultat mai atent. Și chiar se distingea o bătaie regulată. Doar că părea să vină dinăuntru și nu de afară. Și-a spus că va înceta dacă mai așteaptă. Îi era cam lene să se ridice. Dar începuse după o vreme să o obsedeze. Așa că a mers să caute sursa.
A ascultat pe la toate colțurile. Și nu reușea să-și dea seama de unde vine. Trebuie să fie de la un vecin, și-a spus. S-a întors pe canapea și a încercat să citească din nou. Dar își pierduse concentrarea. Tot revenea la aceeași pagină și nu reținea nimic. Până la urmă a deschis televizorul. Se ferea să înceapă un nou serial. Altfel era în stare să renunțe și la ieșirea în oraș. Așa că și-a căutat un film. Doar că nu i-a plăcut deloc. L-a oprit după numai câteva minute. A mers în bucătărie să-și pună un sandvici și a observat că sunetul tot nu încetase. De acolo se distingea și mai bine. Parcă venea dinspre ușa de la intrare. S-a apropiat și volumul creștea cu fiecare pas. Dar a început să scadă după ce a trecut de dressing. De aici trebuie să fie, s-a gândit. Dar nu sunt decât haine înăuntru. Asculta cu urechea lipită și se încuraja să intre. Se întreba de la ce ar putea să fie. Poate de la cadoul lui, a realizat dintr-odată. Mi-a cumpărat un ceas, s-a întrebat? Nici măcar n-ar fi prima dată. Nu mai e deloc original. Și totuși e prea mare cutia pentru doar atât. Poate că e o bombă, s-a amuzat. O bombă cu ceas pe care a declanșat-o de la distanță. Ar fi trebuit să explodeze totuși până acum. Sau poate așteaptă să ies în ultimul moment din raza de acțiune. Că tot mă uitam la un film de Hollywood. Lasă că mă voi duce și mai aproape. Măcar să mă lovească în plin. Când a văzut cadoul aruncat pe jos a simțit nevoia să-și întoarcă privirea. Alesese culoarea lui preferată pentru ambalaj. Un portocaliu aprins ca tricoul pe care nu i-l suportase niciodată. L-a ridicat pe pipăite și l-a desfăcut în hol. Și-a dat seama din atingeri că era o haină de blană. A început să râdă. Foarte inspirată alegere la început de primăvară. N-am ce să zic. Și totuși de unde vin zgomotele? Se auzeau din ce în ce mai tare. A deschis blana și a simțit ceva vâscos la atingere. Și-a tras mâna speriată. Și când s-a uitat era o inimă. Nu mai avea sânge pe care să-l pompeze. Dar continua totuși să bată în gol.
I-a venit să țipe. Dar urletul i s-a oprit în gât. S-a înecat și a tușit. A mers să bea un pahar cu apă. Încă mai simțea grăsimea pe mână. S-a spălat la chiuveta din bucătărie. Și-a pus detergent de vase și s-a limpezit de câteva ori. Însă tot nu-i dispărea mirosul de carne. A deschis geamul și a tras în piept aerul rece. Trebuie să fie o copie, s-a gândit. Poate că a furat-o din recuzita vreunui teatru. Or fi adaptat povestirea lui d’Aurevilly pe care aproape că m-a obligat să o citesc. Nu înțelesesem până acum de ce. Dacă plănuise gestul dinainte să ne despărțim, s-a întrebat? N-ar mai fi surprins-o nimic. Și totuși ce-i cu mirosul atât de specific? Cum poate să pară așa de reală la atingere. S-a apropiat cu grijă să o vadă mai bine. Și-a întins mâna încet spre ea. De parcă s-ar fi așteptat să o muște. A atins-o din nou cu un deget. Și putea să jure că e adevărată. A observat că-i crescuse ritmul bătăilor. De parcă s-ar fi speriat la rândul ei de Sofia. S-a uitat mai atent la inimă și i s-a făcut milă. Parcă simțea chiar nevoia să o mângăie. A luat-o în brațe cu tot cu blană și a început să o legene. Dacă m-ar vedea cineva și-ar închipui că am înnebunit, s-a gândit. Dar îi venea în continuare să o trateze ca pe un copil. S-a așezat cu ea pe canapea. Nu știa ce să-i mai facă. Dar a observat că se liniștise între timp. Revenise la ritmul normal al bătăilor. Parcă se auzeau și mai încet. Lăsa impresia că adoarme. S-a mutat cu ea în pat și a așezat-o pe cea de-a doua pernă. S-a întins și ea lângă. I-ar fi dat și de mâncare. Dar nu avea gură. Oare n-ar avea nevoie de sânge, s-a întrebat? Și a bufnit-o iarăși râsul. Chiar vorbesc ca o nebună, a spus cu voce tare. Apoi și-a acoperit gura cu mâinile să nu o trezească. Dar tot i-a trecut prin minte să-și înțepe pielea și să-i stoarcă niște picături. La cât m-a stors de viață n-ar mai conta un sacrificiu în plus.
Dacă e chiar a lui, s-a gândit. Nu mai știa nimic de el de câteva luni. Poate că murise și îi extirpaseră organele. O fi lăsat prin testament să-mi trimită mie inima. Cui i-o fi trimis cealaltă parte importantă din relație, s-a întrebat printre hohote? Dar nu prea mai era râsul ei. Începuse să se îngrijoreze. Chiar dacă nu-i venea să recunoască. Ar fi vrut să se asigure că e bine. Numai că-l blocase pe toate rețelele sociale. Refuzase să mai aibă de-a face cu el. Nu mai voise să știe că există. S-a gândit pe cine ar putea să sune. Însă n-ar fi vrut să-i caute niciunul dintre prieteni. Sigur i-ar fi interpretat greșit intențiile. El o avertizase că își va dori să se împace. Ea se ambiționase să-i demonstreze contrariul. Și totuși cum să explice că a primit inima lui prin curier? Ar fi crezut și că o luase razna fără el. Trebuia să găsească altă soluție. Dar nu se mai putea gândi decât la una. Să-l deblocheze și să-i verifice conturile. A intrat pe rețeaua lui preferată. S-a uitat peste ultimele postări și i-a crescut imediat pulsul. Era una din urmă cu numai câteva ore. Dintr-o cafenea în care mergeau și împreună. Într-un colț se vedea piciorul unei domnișoare. S-a uitat și la restul pozelor. Și mai apăreau și alte fete pe care nu le cunoștea. Dar și unele pe care i le prezentase chiar ea. Și-a recunoscut privirea în ochii lor când se uitau la el și a înțeles tot. Nu mai avea nevoie de nicio explicație. L-a blocat înapoi. S-a ridicat cu inima în brațe. A mers în bucătărie și a luat cuțitul de tranșat carne. A strâns-o cu o mână. Și cu cealaltă a înjunghiat-o până la mâner.
După câteva ore a primit telefon de la un prieten comun. Tocmai se pregătea de ieșirea cu fetele. Inițial nu a vrut să-i răspundă. Dar a sunat-o insistent și s-a gândit că ar putea fi vreo urgență. Avea o veste proastă despre el. O anunța că făcuse infarct și era internat la un spital. Îi recomanda să meargă să-l vadă cât mai curând. Era inconștient și doctorii nu garantau că va trece cu bine peste noapte.