L-a remarcat într-unul dintre restaurantele ei favorite. Ieșise cu o prietenă la terasă. Să-și petreacă una dintre primele zile de primăvară. Și-a îndreptat fața spre soare. Și a rămas cu ochii închiși câteva secunde. Îi simțea razele pe tenul albit de iarna lungă. Își vedea pleopele aprinse de lumina care îi pătrundea în carne. Când le-a deschis a crezut că are o vedenie. S-a uitat întâi direct la soare. Era încă slab și putea să reziste cu ochii deschiși. Apoi și-a coborât privirea și l-a văzut pe el înconjurat ca de o aură. I s-a părut că nu era numai un joc de lumini. Ieșea în evidență și după ce se risipise efectul razelor. Deși se integra până la indistincție în decor. Avea senzația că îi dispar pe rând părți ale corpului în fundal. Până să înțeleagă că se asortase cu locația. Era îmbrăcat cu aceeași paletă de culori. Chiar și cartea pe care o ținea în mână se potrivea cu restul. Trecea printre mese cu siguranța clientului fidel care se îndreaptă spre locul său obișnuit. S-a așezat la o masă rezervată. Un chelner l-a recunoscut și s-a grăbit să-l servească. Nu i-a mai adus meniul. I-a răspuns la câteva întrebări și a plecat spre bucătărie. S-a întors după câteva minute cu o sticlă de vin. După încă un sfert de oră a revenit și cu mâncarea. Nu a reușit să recunoască felurile. Deși era la rândul ei clientă fidelă. Până la urmă nu s-a putut abține și l-a întrebat pe cel de la masa lor. Dar nu a reușit să afle nimic. Pe domnul îl servește mereu un alt coleg, le-a răspuns. Își comandaseră deja și al doilea pahar ca să-l urmărească. Pe al treilea n-ar mai fi vrut să-l ceară. Din fericire se pregătea de plecare și el. A lăsat sticla plină de jumătate și s-a îndreptat spre ieșire. Ea observase că își uitase cartea pe care o răsfoise între feluri. A ezitat pentru câteva secunde. Apoi s-a gândit că poate e un semn pe care n-ar trebui să-l ignore. A luat-o de pe masă și a fugit după el. S-a uitat în toate direcțiile când a ieșit în stradă. Dar nu mai era nicăieri. Dispăruse la fel de neașteptat cum apăruse. S-a întors resemnată înăuntru. A avut impulsul să i-o lase chelnerului. Probabil că se va întoarce după ea când o să realizeze, s-a gândit. Dar a păstrat-o totuși. Dacă e client fidel ne vom mai intersecta, și-a spus. Deși nu se întâmplase niciodată până atunci. Era conștientă că ar fi rămas fără singurul pretext să-l mai întâlnească. A realizat că nici măcar nu citise titlul. Era Clopotarul lui Rodenbach. Într-o ediție uzată de vreme și de lecturi repetate. Nu o știa. Nu auzise nici de autor. A continuat să o răsfoiască până s-a hotărât brusc să meargă acasă. Dispăruse între timp și ea din conversație. Prietena ei a rămas surprinsă. Își plănuiseră să petreacă și seara împreună. Dar și-a cerut scuze și a plecat grăbită. Ținea romanul strâns în brațe. Găsise între paginile îngălbenite o foaie scrisă de mână și nu mai avusese răbdare să o citească. Nu s-ar fi simțit bine să o facă de față cu altcineva. De parcă numai ea ar fi avut dreptul să-i încalce intimitatea. Nu a mai deschis-o până a intrat în casă și a încuiat ușa. S-a așezat pe jos cum a trecut pragul și a început să citească.
Contemporanii i-ar fi pus un diagnostic din repertoriul psihologilor, dar pentru el nu erau decât însușirile ei native, trăsături mai bune sau mai rele ale unei personalități în formare. Ar fi vrut să-i extirpe jumătate dintre ele și să o ajute să le dezvolte pe cele rămase într-un tot coerent, să elimine tensiunile dintre tendințele contradictorii ale căror ciocniri interioare se răsfrângeau și la suprafață. Pe cât îi iubea latura copilăroasă, atașamentul față de familie, sinceritatea naivă sau delicatețea morală, pe atât îi detesta vulnerabilitatea emoțională, impulsivitatea verbală, ignoranța culturală sau conformismul social. Parcă erau două persoane într-una singură, între care se ducea o luptă permanentă și care preluau controlul alternativ în funcție de context. În absența lui se deteriora treptat până ajungea să nu o mai recunoască, pradă facilă pentru influențele de calitate inferioară care se manifestau în jurul ei. Se întorcea transformată și de la o banală întâlnire cu prietenele. Când absenta cu zilele avea nevoie de alte câteva pentru a reveni la normalitate. Se pierdea în distracții superficiale, pe care încerca să le prelungească și la întoarcere, ca să evite pe cât posibil confruntarea cu jumătatea ei mai bună. Își aglomera programul, îl evita și pe el din teama de a se vedea reflectată în ochii lui, de a-și privi chipul distorsionat în pelicula umedă. El încerca să nu-i reproșeze nimic, dar nu-și putea reprima până și mâhnirea pe care i-o provocau schimbările ei de atitudine, dezamăgirea că erau nevoiți să o ia mereu de la capăt. Pe ea nu o durea nimic mai tare decât revelația că e vinovată. Se apăra cu ferocitate, îi deschidea răni vechi și îi provoca altele noi, până reușea din nou să o îmblânzească, să-i amintească ce însemna pentru viața ei. După o vreme încerca să-și compenseze greșeala, dar fără să o îndrepte. Era prea orgolioasă până și să o recunoască în fața lui. Se comporta de parcă ar fi vrut să-i șteargă episodul din memorie, să facă dispărută orice consecință a propriilor fapte. Însă tristețea lui nu mai putea fi suprimată, devenise o constantă. Era acea parte din relația lor de care se jenau amândoi. Ea pentru că îi expunea labilitatea, el pentru că îi devoala slăbiciunea. Știa că o să vină și momentul când nu se va mai întoarce, când va ajunge prea departe și nu-și va mai găsi drumul înapoi, când poate n-ar mai avut nici unde să revină și nici cine să o mai primească. Iar gândul la un sfârșit care nu putea fi evitat îi paraliza orice inițiativă. Abia își mai găsea energia să întrețină aparența unei stări de normalitate, în pauzele tot mai scurte dintre turbulențele provocate de transgresiunile ei. Aștepta finalul ca un bolnav cronic pe care niciun tratament nu îl mai putea vindeca, pentru care s-a pierdut și ultima speranță, s-a risipit și ultima iluzie că ar mai exista un viitor.
Și-ar fi dorit să afle și continuarea. Dar înțelegea că nu mai putea fi vorba de niciuna. Că era ultima pagină a unei povești care se terminase dinainte să înceapă. Nici capitolele anterioare n-ar mai fi avut vreo importanță. Scrisese istoria unei relații care n-ar fi trebuit nici măcar să existe. A luat hârtia și i-a dat foc deasupra chiuvetei. După care a lăsat apa să curgă multă vreme. Dacă nu s-a putut desprinde singur o voi face eu pentru el, s-a gândit. A revenit a doua zi în restaurant pe la aceeași oră. Dar el nu a mai apărut. Se aștepta să nu mai vină după ce uitase foaia odată cu romanul. Din zilele următoare a început să facă plimbări lungi prin cartier. În speranța că locuia în aceeași zonă și ar fi putut să-l vadă. Ținea mereu cartea în geantă. Pregătită să i-o returneze dacă se întâlneau. La un moment dat i s-a părut că îl recunoaște printre mașini. De partea cealaltă a bulevardului. A încercat să-l urmărească. Dar a dispărut pe o stradă lăturalnică. Îi observase totuși hainele de la distanță. Și s-a gândit care ar fi restaurantul cu al cărui design s-ar asorta. Când a intrat l-a văzut retras într-un colț. Din nou cu o carte în mână și un pahar de vin pe masă. S-a apropiat timidă și i-a întins romanul. Între timp îl și citise de câteva ori. L-a văzut că s-a înroșit la față. I-a mulțumit cu privirea încă plecată și a început să caute hârtia pe care o uitase între pagini. Nu a mai avut răbdare nici să-l lase singur. Am ars-o, i-a spus. Și nu am citit-o decât eu. A privit-o în același timp cu groază și cu recunoștință. Groază pentru că îi descoperise secretul. Recunoștință pentru că i-l protejase. Nu doar că îl ținuse pentru ea. Dar îl și făcuse să dispară. Se simțea eliberat după multă vreme. A invitat-o să-l acompanieze. Măcar cu un prânz să mă revanșez, i-a spus. A întrebat-o dacă frecventează des restaurantul. Ea i-a răspuns că nu. El i-a cerut permisiunea să-i comande un fel special. Avea senzația că îi cunoaște deja gusturile. De parcă tot ce-i plăcea lui ar fi trebuit să-i placă și ei. A invitat-o să guste și vinul. Și au terminat sticla împreună. Trecuse un timp de când frapiera nu mai rămăsese goală. După ce a plătit nota s-a lăsat tăcerea. S-au uitat unul la celălalt și au izbucnit în râs. Mai bem un pahar la mine, a întrebat-o?