Trecuseră câteva ore de când erau în scara blocului. Așteptau în holul de la intrare să înceteze atacurile. Era deja plini de vecini când ajunseseră. Coborâseră toți din apartamente de teamă. Nu aveau unde altundeva să se refugieze. Observaseră că erau atât de speriați încât nici măcar nu vorbeau unii cu alții. Doar ascultau ce se întâmpla afară. De un timp nu se mai auzeau explozii la fel de puternice ca la început. Parcă nu mai treceau nici avioane la fel de aproape. Răsunau în schimb focuri de arme. Invazia părea să se fi mutat la sol. Vedeau mașini de armată trecând prin fața blocului. Grupuri de soldați dezorientați care tot cereau indicații prin radio. Rețeaua era picată. Nu le mergeau nici lor telefoanele. Internetul nu mai funcționa de la prima rachetă. Încă nu își făcuse nimeni curaj să iasă pe ușă. Agata și Paul au realizat că împușcăturile se auzeau tot mai aproape. Și s-au înțeles din gesturi că n-ar trebui să mai aștepte. El a urcat să ia câteva lucruri pentru amândoi. Ea îl aștepta în picioare când s-a întors cu un rucsac. S-au luat de mână și au trecut printre oameni. Nu i-a băgat nimeni în seamă. De parcă erau invizibili pentru ceilalți. În fața blocului căzuse un balcon de la bombardamente. L-au ocolit cu grijă și au mers de-a lungul clădirii până în stradă. Mașina era parcată la următoarea intersecție. Pe bulevard trecea un tanc. Se îndrepta în aceeași direcție. Hai să fugim după el, i-a spus. Și au alergat până în spatele lui. Mergeau aplecați pentru a se feri de gloanțe. Se temeau și de reacția soldaților. Dar nu le-au spus nici ei nimic. Nu păruseră nici măcar să-i observe. Erau abia trecuți de vârsta majoratului. Se uitau speriați în toate părțile după vreo amenințare. Își țineau strâns armele. De parcă numai de ele depindea supraviețuirea lor. Strada era plină de mașini abandonate și dărâmături. Treceau cu tancul prin ele fără să le ocolească. La un moment dat au observat că se înroșiseră șenilele. Când s-au uitat la picioare călcaseră peste niște cadavre.
Se apropiaseră în sfârșit de parcare. Paul i-a făcut semn că numără până la trei. După care au fugit spre mașină ținându-se de mână. S-au urcat și au plecat cu luminile stinse. Mergeau pe străzi lăturalnice să evite schimburile de focuri. Aproape la fiecare intersecție pe lângă care treceau se vedeau baricade și mașini incendiate. Unele străzi erau blocate de clădirile dărâmate. Au fost nevoiți să se întoarcă de mai multe ori. Aveau senzația că nu avansează deloc. Abia după câteva ore au reușit să iasă din București. Autostrada era blocată de Armată. Așa că au virat din nou pe drumuri secundare. Nu mai țineau cont încotro se îndreaptă. Tot ce-și doreau era să se îndepărteze cât mai mult. Au continuat să meargă până nu se mai auzea nimic. Agata i-a atras atenția că rezervorul era aproape gol. Cred că ne putem opri, i-a spus. Și după le-a ieșit în drum o casă. S-au dat jos din mașină. Nu era nimeni în față. Au strigat și n-au primit niciun răspuns. S-au hotărât să intre totuși. Era descuiat și arăta de parcă ar fi plecat cineva în grabă. S-au gândit amândoi că nu aveau încotro decât să rămână. Fără internet nu puteau să verifice la ce distanță era următoarea localitate. Riscau să li se termine benzina până să ajungă. Au verificat și restul camerelor. Dar tot nu au găsit pe nimeni. Nu revenise nici semnalul la telefoane. În curând li se termina bateria și n-ar mai fi putut nici să le pornească. Ar fi vrut să deschidă televizorul. Dar nu era curent. Au așteptat o vreme să revină proprietarii. Dar se întunecase și nici urmă de ei. La un moment dat s-a auzit o mașină care se apropia. Au ieșit în fugă să o oprească. Dar a trecut în viteză fără să reacționeze la strigătele lor. Nici măcar nu a încetinit. L-ar fi și lovit pe Paul dacă nu se ferea din calea ei în ultima clipă. S-au întors și mai confuzi înăuntru.
Nu înțelegeau nimic din ce se petrecea. Nu ajunsese la ei nicio informație. Nu știau cine atacase. Și din ce motiv. Unde era linia frontului. Ce zone ar fi trebuit să evite. Cu cine ar fi putut să ia legătura. Și mai ales cum. Nu aveau niciun răspuns la întrebările lor. Și își pierdeau treptat speranța că ar putea veni de undeva. Le era foame. Așa că s-au uitat prin frigider după ceva de mâncare. Toate sertarele erau pline. Îi aștepta un festin. S-au bucurat ca niște copii. Au coborât și la subsol unde au găsit rafturi întregi de conserve. Și tot ce ar fi avut nevoie să reziste acolo multă vreme. Nu le venea să creadă cât erau de norocoși. S-au gândit că nu era nimic întâmplător. Agata și-a făcut o cruce mare și a pus masa. Au mâncat la lumânare. Paul a găsit și niște sticle de vin. Pentru câteva ore s-au prefăcut că totul revenise la normalitate. S-au culcat devreme. Nu dormiseră toată noaptea trecută. Și s-au trezit cum s-a făcut lumină. Erau în continuare singuri în casă. Și-au băut cafeaua împreună. Se uitau unul la altul. Nu știau ce să facă. În mod normal ar fi trebuit să plece. Să caute un oraș cu o benzinărie. Să alimenteze și să-și continue drumul. Dar se temeau amândoi de ce putea să-i aștepte pe parcurs. Paul se procupa de siguranța ei. Înțelegea că nu o va putea proteja din calea gloanțelor. Agata se îngrijora la rândul ei pentru Paul. Să nu îl lase iarăși singur. Au vorbit în același timp după o pauză de câteva minute. Spune tu! Nu, spune tu! Aș prefera să rămânem aici, l-a rugat în cele din urmă Agata. Măcar până se mai liniștesc lucrurile. La asta mă gândeam și eu, i-a răspuns Paul.
Trecuse un an de când începuse războiul. Sau cel puțin asta presupuneau că era. Nu mai plecaseră din casă și nu interacționaseră cu nimeni. Mai trecuseră câteva mașini prin față. Dar își făcuseră obiceiul să se ascundă ei. Erau fericiți să rămână singuri pentru totdeauna. Uneori vedeau avioane de luptă pe cer. Foarte rar de pasageri. Rămăseseră ultimele lor legături cu restul lumii. Agata l-a rugat să-i aducă un pahar cu apă. Croșeta un costum pentru viitorul membru al familiei. În curând urmau să fie trei. Paul îi dădea ocol toată ziua. Aștepta cu înfrigurare momentul în care avea să nască. Ar fi făcut o excepție și ar fi plecat după un doctor. Numai să o știe în siguranță. Dar Agata nu avea de gând să-l lase. Respingea orice intruziune în viața lor. O să fiu bine, îi repeta când îl vedea îngândurat. Și îl săruta pe frunte. O să ne descurcăm împreună. La fel ca până acum. Paul își petrecea zilele cu treburi prin curte. Seara îl găsea în fotoliu cu vreo carte. Descoperise multe dintre volumele sale preferate în biblioteca foștilor locatari. I-ar fi plăcut să-i cunoască, se gândea. Și să le mulțumească pentru refugiul pe care îl lăsaseră în calea lor. Se întreba dacă mai trăiau. Sper că sunt bine și ceilalți, își spunea. Uneori simțea lipsa celor care rămăseseră în urmă. Dar nu era dispus să riște viața Agatei cu nicio aventură.
Într-o noapte l-au trezit din nou niște zgomote puternice. Se auzeau explozii și focuri de armă. Parcă trăia un déjà-vu. Numai că de această dată s-a ridicat el primul. S-a uitat pe geam și se vedea orizontul în flăcări. Ce se întâmplă, l-a întrebat Agata? Așa cum o întrebase și el. Nu a știut ce să-i răspundă. Cu fiecare noapte care a urmat se auzeau din ce în ce mai tare. Paul aproape că nu mai adormea deloc. Stătea pe marginea patului să o păzească. Începuseră să treacă mai des mașini prin fața casei. Observaseră că majoritatea erau de armată. Aproape că nu mai ieșeau în curte să nu fie văzuți. E timpul să plecăm, i-a spus într-o zi. Așa cum îi spusese și ea. Dar Agata refuza să meargă. Aici e casa noastră acum și nu o să ne poată alunga nimeni, i-a răspuns. Paul nu a mai contrazis-o. Urmărea de la fereastră cum se apropia frontul. Într-o dimineață i s-a părut că începuseră să se retragă. Vedea câteva zeci de tancuri și camioane cu soldați venind spre ei. La un moment dat au apărut și niște avioane care au început să le atace. Convoiul a accelerat și se îndrepta direct spre casa lor. O luaseră prin câmp să se salveze. Se apropiau cu viteză de parcă nici nu vedeau clădirea. Iar Paul și Agata erau tot înăuntru. A tras-o de mână să fugă măcar în ultimul moment. Dar l-a rugat să se liniștească. Nu ne mai pot face nimic, i-a spus. Și i-a făcut loc să se așeze lângă ea. Închide ochii, i-a șoptit la ureche. Și când îi vei deschide nu vor mai fi aici. Paul s-a lăsat în brațele ei. Îi auzea cum treceau în viteză. Cu rachetele explodând pe urmele lor. Se umpluse aerul de praf. Mirosea a carburant și fum. S-a înecat și a început să tușească. Dar nu a îndrăznit să ridice privirea înainte să-i spună. Când a făcut-o se mai vedeau doar în depărtare. Zgomotul încetase. Aerul se limpezise. Casa era la locul ei. Cu toate lucrurile nemișcate. Dar nu-l interesa decât să fie bine Agata. A privit-o cu atenție să se asigure că e în regulă. Și a observat că se ținea de burtă. Cred că urmează să nasc, i-a spus.