Anton avea două tablouri. Nu era mare amator de artă. Dar simțise o atracție irezistibilă să le cumpere pe ambele și să le expună împreună. Pe cel dintâi îl remarcase în vitrina unei galerii de artă pe lângă care trecea zilnic în drumul spre casă. Mai întorcea uneori capul să vadă lucrările din mers. Dar în același moment picioarele lui grăbeau ritmul. De parcă ar fi încercat să-l protejeze de ridicol. Nu era un mediu în care să se simtă confortabil. Se gândise de multe ori să intre. Dar îi era teamă să nu fie abordat de vreun cunoscător. Să nu-i devoaleze cineva ignoranța deplină. Abia dacă ar fi putut să înșire câteva nume de pictori. Titluri de picturi cu atât mai puțin. Ce să mai vorbim despre curente, școli sau tehnici. De obicei nu prea apuca să le distingă în mersul lui alert. Dar atunci a încremenit în mijlocul trotuarului și s-a hotărât instantaneu să-l cumpere. Nu era nici pe departe o persoană avută. Doar că în acel moment nu l-ar fi interesat prețul. Era în stare să meargă la bancă pentru un credit. N-ar fi conceput să plece fără el. A plătit pe loc cu ultimele economii și le-a cerut să-l împacheteze. Curatorul l-a rugat să-l mai lase câteva zile. Măcar până se termina expoziția. Dar nici nu a vrut să audă. A plecat cu tabloul sub braț în pas alergător de parcă s-ar fi temut să nu i-l fure. Cine îl vedea trecând în grabă avea impresia că-l furase el însuși.
La fel s-a întâmplat și cu al doilea. Cu diferența că l-a găsit într-un târg de vechituri. Obișnuia să mai dea câte o tură duminica. Să vadă ce-și vinde lumea din casă. Când l-a remarcat expus la loc de cinste. Printre lucrurile unei doamne mai în vârstă. Se distingea la rândul ei prin eleganță în peisajul grotesc al pieței. Dar hainele nu mai păreau atât de somptuoase din apropiere. Ba chiar erau deteriorate până la descompunere. Roase de molii și tocite. Croite după mode apuse cu mult înainte de nașterea lui. Numai bune de etalat la muzeu. Ea însăși părea un exponat din alte vremuri. O relicvă care supraviețuise marșului distrugător al comunismului. Înfrunta cu sobrietate vârsta înaintată și mizeria. Își păstrase demnitatea chiar și în sărăcie. Pentru Anton era tocmai genul de persoană în fața căreia se intimida complet. În mod normal ar fi evitat orice contact dacă nu l-ar fi atras tabloul.
Probabil că trecuseră pe lângă el sute de persoane în acea dimineață. Dar nu se interesase nimeni să-l cumpere. Deși prețul era ridicol. Suficient doar cât să mai suplimenteze pentru o lună veniturile distinsei proprietare. Oricine ar fi putut să-i aprecieze valoarea. Dar parcă îl așteptase pe eroul nostru și între timp se făcuse respingător în ochii tuturor. Mi se rupe inima că trebuie să mă despart de el, i-a mărturist după ce a luat banii. L-am primit cadou de la părinții mei. Pe vremea aceea cântam și eu la pian. Aș mai fi cântat și acum. Dar l-am vândut și pe el de mult. Cu mulți ani înainte de revoluție. Spre bucuria proletarilor care fuseseră repartizați în fosta noastră vilă. Pe noi ne-au lăsat cu greu să rămânem în dependințele pentru servitori. M-au reclamat în permanență că interpretam muzica dușmanilor de clasă. De parcă ar fi și fost capabili să recunoască vreo compoziție. Erau instruiți să ne provoace. Să adune orice fel de probe s-ar fi încadrat pentru dosarele de la Securitate. Le-am citit delațiunile când s-au desecretizat. Până la urmă l-au condamnat pe tata și fără să obțină vreo dovadă.
Îi cam părea rău și lui Anton că trebuia să o lipsească de încă o amintire de familie. A rugat-o să păstreze restul. Dar nici nu a vrut să audă. A insistat să-i lase măcar numărul de telefon. Să-l viziteze oricând ar fi vrut să-l revadă. I-a mulțumit emoționată pentru gestul lui. Dar l-a refuzat cu încăpățânare. O despărțire îi era de ajuns. Nu voia să o retrăiască la infinit. A plecat totuși din târg cu inima împăcată. Un sentiment de singurătate nu-i mai dădea pace de când descoperise primul tablou. Se împlinise un an de atunci. Atâtea luni de căutat prin fiecare galerie. Prin fiecare anticariat care îi ieșea în cale. Nu știa nici el după ce mai exact. Înțelegea doar că trebuie să-i găsească o pereche. Nu știa nici dacă există vreo regulă să le expună în cuplu. Mersul prin spații expoziționale nu-i suplimentase cunoștințele în domeniu. Era numai o intuiție care se accentua cu fiecare lună. Acum mă voi putea liniști în sfârșit, se încuraja pe drumul spre casă. O să-l agațe cum ajunge. Să fie eliberat de povară. Apoi o să comande ceva de mâncare și o să-și deschidă o bere. Poate și pe a doua să-i vină somn mai devreme. Simțea nevoia să doarmă până a doua zi la prânz.
Tablourile semănau ca subiect și erau pictate în stiluri înrudite. Dar nu aveau și același autor. Primul fusese pictat de o femeie, al doilea de un bărbat. Ba chiar era între ele o diferență de peste un veac. Unul realizat la începutul secolului trecut, celălalt în urmă cu numai câțiva ani. Primul era cu un pianist, al doilea cu o pianistă. El compunea, ea interpreta. El cânta în minte linia melodică. Ea se juca pe claviatură. Până și Anton sesiza potrivirea cu toată ignoranța lui și lipsa de simț estetic. După ce acționase multă vreme sub impulsuri pe care nu le putuse controla. Cu atât mai puțin justifica. Odată ce le-a văzut împreună a înțeles rostul obsesiei care îi dictase fiecare alegere.
Se hotărâse să-l expună și pe al doilea tot în living. Și inițial a vrut să-l agațe de peretele opus. Numai că a strâmbat vreo trei cârlige și tot n-a reușit să le înfigă. Parcă se topeau în mâinile lui când le apropia de zid. Și se strâmbau de la primele lovituri. Mai avea unul singur și nu voia să riște. Așa că l-a pus lângă celălalt din superstiție. Iar pe aceeași parte chiar a intrat din prima. L-a așezat cu grijă în linie cu primul și la mică distanță. Și a observat că se potriveau și la mărime. Până și personajele aveau cam aceleași dimensiuni.
S-a felicitat pentru decizie și a plecat să mănânce în bucătărie. S-a întors după un timp cu berea visată și s-a așezat pe canapea. N-a mai fost nevoie să vină noaptea că a și ațipit după câteva guri. Eliberat de stresul în care își petrecuse ultimul an. Nu mai trebuia să meargă la vernisaje. Să mai înfrunte atitudinea de superioritate a celor familiarizați cu locul. Să-și mai ferească privirea de jenă. Să-și mai ascundă indiferența la teme pe care nu le cunoștea. Sau confuzia la vederea unor picturi abstracte. Se putea întoarce la viața lui simplă de dinainte. La satisfacția dulceagă a preocupărilor sale uzuale. Să părăsească definitiv o lume pe care nu o înțelegea. Și de care n-ar fi vrut să se mai apropie vreodată. Își propusese să treacă strada când mai vede câte o galerie. Să le marcheze pe hartă și să le ocolească. Orice numai să-și reprime impulsul de a mai face vreo achiziție care ar fi trebuit urmată de încă una. Sau poate chiar de mai multe dacă avea ghinionul să dea peste unul cu orientare poliamoroasă.
Cum stătea cu ochii închiși a început să-i cânte în minte o melodie. Apoi parcă se mutase sunetul în urechi. Ca și cum ar fi ieșit din capul lui pentru a răsuna în toată casa. Era o compoziție de pian. I s-a părut că seamănă cu Satie. Să nu vă surprindă referințele eroului nostru. Îl știa de la o sonerie pe telefon. A deschis ochii să verifice dacă îl sunase cineva. Dar nu avea nici măcar vreo notificare și s-a enervat la gândul că i-a stricat somnul unul dintre vecini. Ar fi vrut să verifice de unde se aude. Numai că se oprise cum s-a mișcat. Și-a închis ochii să adoarmă iarăși. Dar liniștea nu a durat mai mult de câteva minute. Și melodia a început din nou. S-a oprit doar când s-a ridicat nervos de pe canapea. Avea senzația că e victima unei farse. Parcă i-ar fi instalat cineva niște camere în apartament și se distra punându-i muzică în difuzoare. A verificat fiecare încăpere. Apoi s-a întors în living. Nu era decât el. Nici urmă de vreo recuzită audiovizuală. Dar de unde se auzea totuși? Părea să vină din interior. Sunetul era prea clar să fie dincolo de pereți. Simțea că-l doare creierul de la cât se concentrase. Când a observat o schimbare la cele două tablouri. Era sigur că nu mai erau la fel ca înainte. Dar nu putea să-și dea seama ce se modificase. Așa că a luat telefonul să verifice. Și-a amintit că le făcuse o poză înainte.
Și avusese dreptate. Pianistul ținea partitura îndreptată spre celălalt tablou. În timp ce pianista o privea și cânta. Se uita la poză. Se uita la tablouri. Și nu mai știa ce să creadă. Cum s-ar fi putut explica așa ceva? Măcar de-ar fi băut și a doua bere. O punea pe seama efectului. Dar cum să aibă halucinații de la una singură? Poate că expirase, s-a gândit. Îi venea să caute sticla în gunoi și să verifice termenul. Avea nevoie să găsească urgent o explicație. Altfel simțea că își pierde mințile. A lăsat telefonul înapoi pe masă. S-a dus la bucătărie să bea niște apă. Și când s-a întors arătau ca la început. Cu ambele personaje la locul lor. A rămas blocat. Cu paharul pe jumătate gol în mână. Și a deschis iarăși telefonul să verifice. S-a uitat la poză. S-a uitat la tablouri. Până s-a convins că totul revenise la normal. A dat-o pe seama oboselii și s-a întins la loc pe canapea. Dar când era aproape să adoarmă i s-a părut că aude o femeie chicotind. S-a ridicat speriat și s-a uitat în jur. Nu era nimeni altcineva în cameră. Începea să-și facă probleme. Se temea ca agitația ultimului an să nu-i fi afectat și sănătatea mintală. Iar când s-a uitat din nou la tablouri aproape că a căzut din picioare. Personajele își schimbaseră iarăși pozițiile. Pianista își acoperea gura cu mâinile. De parcă și-ar fi înăbușit o explozie de râs. În timp ce pianistul îl imita pe Anton cum se holbase la ei cu mâinile în șolduri. S-a frecat insistent la ochi. A făcut câțiva pași în față să le privească mai bine. Și când s-a apropiat l-a văzut cum îi scoate limba.
Anton simțea nevoia să urle. Să cheme vecinii și să le arate minunea. Orice numai să se convingă că nu a luat-o razna. S-a dus la baie să se spele pe față. Și când s-a întors nici n-a îndrăznit să se mai uite la tablouri. S-a așezat înapoi pe canapea cu ochii strânși. Își punea toată speranța într-un somn lung care va reuși să-i limpezească gândurile. Ce altă soluție ar mai fi avut? Numai că n-a putut să adoarmă nici acum. După ce s-a auzit strigat de o voce masculină. Și-ar fi dorit să nu fie decât un vis. S-a prefăcut inițial că doarme. Dar și-a auzit iarăși numele strigat cu voce răstită. S-a ridicat pe marginea canapelei și a deschis până la urmă ochii. Dar tot nu-i venea să privească spre tablouri. Se uita în schimb spre ușă cu impulsul să fugă fără să mai revină. Știu că poți să mă auzi, a răsunat iarăși vocea. Nu ți se pare cam nepoliticos să nu răspunzi? Anton era complet paralizat de frică. N-a reușit să murmure decât un cine ești. Nu mi-a dat niciun nume pictorița. Nici nu a articulat titlul tabloului. Sunt doar un pianist oarecare. Măcar s-a referit la tine, s-a auzit și o voce feminină. Eu am fost pusă în plan secundar după muzică. Anton se retrăsese într-un colț al camerei. De parcă era din nou copil și îl pedepsiseră părinții. Tot nu ți-ai revenit din șoc, l-a întrebat pianistul? Chiar n-ai mai auzit de personaje care prind viață? Doar e o expresie comună. Ia-l mai ușor, l-a dojenit pianista! E normal să fie surprins. Stimate domn, nu trebuie să vă temeți de noi. Vă mulțumim că ne-ați adus împreună și că ne găzduiți. Așteptam de mai bine de un secol să-mi găsesc un partener. Sunteți de acord că nimeni nu ar trebui să-și ducă existența singur? Nici măcar un personaj dintr-un tablou. Mai avem o singură rugăminte și o să vă lăsăm în pace. Să vă puteți întoarce liniștit la preocupările dumneavoastră.
Îmi promiteți, i-a întrebat Anton după ce și-a făcut curaj să tragă cu ochiul? Se ridicaseră amândoi să-și pledeze cauza mai convingător. Promitem, i-au răspuns în sincron. Acum te rugăm să ne asculți cu atenție, a preluat inițiativa pianistul. Chiar dacă putem să ne mișcăm, suntem limitați la cadrul tabloului. Nu avem posibilitatea să ieșim din el. Ar însemna să ne părăsim lumea pentru a voastră și nu putem supraviețui într-un mediu așa de toxic. Doar suntem produse ale imaginației artistice. Nu tolerăm contactul cu realitatea. Putem numai să trecem dintr-un tablou într-altul. Și nu din orice tablou într-altul. Avem și în această privință restricții. Trebuie să fie pictate în același stil. Să aibă cam aceleași proporții. Chiar să se potrivească și tematic. Ale noastre sunt compatibile. După cum ai observat când le-ai pus unul lângă celălalt. Locul lor era împreună. Dar problema e că ramele ne blochează trecerea. Pentru noi sunt ca niște cuști poleite în aur. De multe ori ne pun și mai tare în valoare. Doar că ne restrâng libertatea de mișcare. Și din cauza lor suntem condamnați să rămânem despărțiți. Cred că ai înțeles deja ce ne dorim.
Anton era sensibil la povești de dragoste. El nu prea avusese parte de niciuna. Dar nu era nimic să-și dorească mai mult pe lume. Așa că n-a stat prea mult pe gânduri. A scos câte o bucată de ramă din fiecare tablou și le-a unit. Pianistul a intrat în al ei și a sărutat-o pasional. Anton s-a întors din nou cu spatele de rușine. Avea senzația că el le invadase intimitatea și nu invers. Se simțea ca un intrus în propria casă. Observase că pianistul era acum îmbrăcat în haine de epocă. De parcă s-ar fi metamorfozat într-un personaj din vremurile pianistei. Aleseseră să rămână într-un trecut mai exigent cu standardele estetice. Ar fi vrut și Anton să-i urmeze. Dar începuseră să cânte Gymnopédie.