Anton avea două tablouri. Nu era mare amator de artă. Dar simțise o atracție irezistibilă să le cumpere pe ambele și să le expună împreună. Pe cel dintâi îl remarcase în vitrina unei galerii de artă pe lângă care trecea zilnic în drumul spre casă. Mai întorcea uneori capul să vadă lucrările din mers. Dar în același moment picioarele lui grăbeau ritmul. De parcă ar fi încercat să-l protejeze de ridicol. Nu era un mediu în care să fie confortabil. Se gândise de multe ori să intre. Dar îi era teamă să nu fie abordat de vreun cunoscător. Să nu-i devoaleze cineva ignoranța deplină. Abia dacă ar fi putut să înșire câteva nume de pictori. Titluri de picturi cu atât mai puțin. Ce să mai vorbim despre curente, școli sau tehnici. De obicei nu apuca să distingă mare lucru în mersul lui alert. Dar când a văzut tabloul care avea să-i decoreze livingul a încremenit în mijlocul trotuarului. Se hotărâse instantaneu să-l cumpere. Nu era nici pe departe o persoană avută. Dar în acel moment nu l-ar fi interesat prețul. Era în stare să meargă la bancă pentru credit. Nu concepea să plece fără el. A plătit pe loc și le-a cerut să-l împacheteze. Curatorul l-a rugat să-l mai lase câteva zile până la finalul expoziției. Dar nici nu a vrut să audă. A plecat cu tabloul sub braț în pas alergător să nu i-l fure nimeni. Cine îl vedea trecând în grabă străzile avea impresia că-l furase el însuși.
La fel s-a întâmplat și cu al doilea. Cu diferența că l-a găsit într-un târg de vechituri. Obișnuia să mai dea câte o tură duminica să vadă ce-și vinde lumea din casă. L-a remarcat expus la loc de cinste de o doamnă în vârstă. Se distingea și ea prin eleganță în peisajul grotesc al pieței. Dar când s-a apropiat a observat că hainele ei somptuoase erau deteriorate până la descompunere. Roase de molii, tocite în coate. Croite după mode apuse cu mult înainte de nașterea lui. Numai bune de etalat la muzeu. Ea însăși părea un exponat din alte vremuri. O relicvă care supraviețuise marșului distrugător al comunismului. Înfrunta cu sobrietate vârsta înaintată și mizeria. Își păstrase demnitatea și în sărăcie. Pentru Anton era tocmai genul de persoană în fața căreia se intimida complet. Ar fi evitat cu siguranță orice contact dacă nu l-ar fi atras irezistibil tabloul.
Probabil că trecuseră pe lângă el sute de persoane în acea dimineață. Dar nu se interesase nimeni să-l cumpere. Deși prețul era ridicol de mic. Suficient doar cât să mai suplimenteze pentru o lună veniturile distinsei proprietare. Oricine ar fi putut să-i aprecieze valoarea. Dar parcă îl așteptase pe eroul nostru. Și între timp se făcuse respingător în ochii tuturor. Mi se rupe inima că trebuie să mă despart de el, i-a mărturist când i-a întins banii. L-am primit cadou de la părinții mei de majorat. Pe vremea aceea cântam și eu la pian. Aș mai fi cântat și acum. Dar l-am vândut și pe el de mult. Cu mulți ani înainte de revoluție. Spre bucuria vecinilor proletari cărora le fusese repartizată fosta noastră vilă. Pe noi abia ne-au lăsat să rămânem în dependințele pentru servitori. M-au reclamat în permanență că interpretam compozițiile dușmanilor de clasă. De parcă ar fi și fost capabili să recunoască vreun compozitor. Erau instruiți să ne provoace. Să adune orice fel de probe ar fi găsit pentru dosarele de la Securitate. Le-am citit ulterior delațiunile când s-au desecretizat. Până la urmă l-au condamnat pe tata și fără să obțină vreo dovadă.
Îi cam părea rău și lui Anton că trebuia să o lipsească de încă o amintire de familie. A rugat-o să păstreze restul. Dar nici nu a vrut să audă. A insistat să-i lase măcar numărul de telefon. Să-l viziteze oricând ar fi vrut să revadă tabloul. I-a mulțumit emoționată pentru gestul lui. Dar l-a refuzat cu încăpățânare. O despărțire îi era de ajuns. Nu voia să o retrăiască la infinit. A plecat totuși din târg cu inima împăcată. O senzație de incompletudine nu-i mai dădea pace de când luase primul tablou. Se împlinise un an de atunci. Un an de căutat prin fiecare galerie. Prin fiecare anticariat care îi ieșea în cale. Nu știa nici el după ce mai exact. Înțelegea doar că trebuie să-i găsească o pereche. Nu știa nici dacă există o regulă să le expună în cuplu. Mersul prin spații expoziționale nu-i suplimentase cunoștințele în domeniu. Era numai un sentiment care se accentua cu fiecare lună. Acum se va putea liniști în sfârșit, se încuraja pe drum spre casă. O să-l agațe cum ajunge să fie eliberat de povară. O să comande ceva de mâncare și o să-și deschidă o bere. Poate și pe a doua să-i vină somn mai devreme. Simțea nevoia să doarmă până la prânz a doua zi.
Tablourile semănau tematic și erau pictate în stiluri înrudite. Dar nu aveau și același autor. Primul era pictat de o femeie, al doilea de un bărbat. Ba chiar era între vârstele lor o diferență de peste un veac. Unul pictat la începutul secolului trecut, celălalt în urmă cu numai câțiva ani. Primul era cu un pianist, al doilea cu o pianistă. El compunea, ea interpreta. El își cânta în minte notele. Ea se juca pe claviatură. Până și Anton sesiza potrivirea cu toată ignoranța lui și lipsa de simț estetic. După ce până acum acționase sub impulsuri pe care nu le putuse controla. Cu atât mai puțin justifica. Odată ce le-a văzut împreună a început să priceapă rostul obsesiei care îi dictase fiecare alegere.
Se hotărâse să-l expună și pe al doilea tot în living. Dar inițial a vrut să-l agațe de peretele opus. Numai că a strâmbat vreo trei cârlige și tot n-a reușit să le înfigă. Parcă se topeau în mâinile lui când le apropia de perete. Mai avea unul singur și nu voia să riște. Așa că l-a pus lângă celălalt din superstiție. Iar aici chiar s-a înfipt din prima. L-a așezat cu grijă pe aceeași linie și la mică distanță de primul. A observat că se potriveau și la mărime. Până și personajele aveau dimensiuni similare.
S-a felicitat pentru decizie și a plecat să mănânce în bucătărie. S-a întors după un timp cu berea visată și s-a așezat pe canapea. N-a mai fost nevoie să vină noaptea că a și început să ațipească după câteva guri. Eliberat de stresul în care își petrecuse ultimul an. Nu mai trebuia să meargă la vernisaje. Să mai înfrunte atitudinea de superioritate a obișnuiților locului. Să-și mai ferească privirea de jenă. Să-și mai ascundă indiferența la teme pe care nu le cunoștea. Sau confuzia la vederea unor picturi abstracte. Se putea întoarce la viața lui simplă de dinainte. La satisfacția dulceagă a preocupărilor sale uzuale. Să părăsească definitiv o lume pe care nu o înțelegea. Și de care ar fi vrut să nu se mai apropie vreodată. Își propusese să treacă strada când mai vede câte o galerie. Să le marcheze pe hartă și să le ocolească. Orice numai să-și reprime impulsul de a mai face vreo achiziție. Care ar fi trebuit urmată de încă una. Sau poate chiar mai multe dacă avea ghinionul să dea peste unul cu orientare poliamoroasă. Ar fi însemnat să treacă dintr-un coșmar într-altul.
Cum stătea cu ochii închiși a început să-i cânte în minte o melodie. Apoi parcă se mutase sunetul în urechi. Ca și cum ar fi ieșit din capul lui și răsuna în toată casa. Era o compoziție de pian. I s-a părut că seamănă cu Satie. Nu vă mirați totuși de referințele eroului nostru. Îl știa de la o sonerie pe telefon. A deschis ochii să verifice dacă îl sunase cineva. Dar nu avea nici măcar vreo notificare. S-a enervat că i-a stricat somnul vreunul dintre vecini. Ar fi vrut să asculte cu atenție de unde se aude. Numai că se oprise cum s-a mișcat. A închis ochii la loc să adoarmă. Dar liniștea nu a durat mai mult de câteva minute și melodia a început din nou. S-a oprit doar când s-a ridicat nervos de pe canapea. Avea senzația că e victima unei farse. Parcă îi instalase cineva camere de supraveghere în apartament și se distra tachinându-l cu muzică din niște difuzoare ascunse. A verificat fiecare încăpere. Apoi s-a întors în living. Nu era decât el. Nici urmă de recuzită audiovizuală. Dar de unde se auzea? Părea să vină totuși din apartament. Era prea clar sunetul să fie dincolo de pereți. Simțea că-l doare creierul de la cât se concentrase. Când a observat o schimbare la tablouri. Era sigur că nu mai erau la fel ca înainte. Dar nu putea să-și dea seama ce se modificase. Așa că a luat telefonul să verifice. Și-a amintit că le făcuse o poză înainte.
Și avusese dreptate. Pianistul ținea partitura îndreptată spre celălalt tablou. În timp ce pianista o privea și cânta. Se uita la poză. Se uita la tablouri. Și nu știa ce să mai creadă. Cum s-ar fi putut explica așa ceva? Măcar dacă ar fi băut și a doua bere. O punea pe seama efectului. Dar cum să aibă halucinații de la una singură? Poate că fusese expirată. Îi venea să caute sticla în gunoi să verifice termenul. Avea nevoie să găsească urgent o explicație. Altfel simțea că își pierde mințile. A lăsat telefonul înapoi pe masă. S-a dus la bucătărie să bea niște apă. Și când s-a întors tablourile arătau ca la început. Cu ambele personaje la locul lor. Rămăsese din nou perplex. Cu paharul de jumătate gol în mână. A deschis iarăși telefonul să verifice. S-a uitat la poză. S-a uitat la tablouri. Până s-a convins că totul revenise la normal. A dat-o pe seama oboselii și s-a întins la loc pe canapea. Dar când era aproape să adoarmă i s-a părut că aude o femeie chicotind. S-a ridicat speriat și s-a uitat în jur. Nu era nimeni. Începea să-și facă probleme. Se temea ca stresul ultimului an să nu-i fi afectat sănătatea mintală. Când s-a uitat din nou la tablouri aproape că a căzut din picioare. Personajele își schimbaseră iarăși pozițiile. Pianista era cu mână la gură de parcă și-ar fi înăbușit o explozie de râs. În timp ce pianistul îl imita pe Anton cum se holbase mai devreme la ei cu mâinile în șolduri. S-a frecat insistent la ochi. A făcut câțiva pași să le privească mai bine. Și când s-a apropiat l-a văzut pe pianist cum se strâmba la el și îi scotea limba.
Avea din nou senzația că o ia razna. S-a dus la baie să se spele pe față. Și când s-a întors nici n-a îndrăznit să se mai uite la tablouri. S-a așezat înapoi pe canapea cu ochii strânși. Își punea toată speranța într-un somn lung că-i va limpezi gândurile. Ce altă soluție ar fi avut? Numai că n-a reușit să adoarmă nici acum pentru că s-a auzit strigat pe nume de o voce masculină. Spera că doarme și nu e decât un vis. Dar și-a auzit numele din nou. A deschis ochii. Dar tot nu-i venea să privească spre tablouri. Se uita în schimb spre ușă cu impulsul să fugă fără să se mai uite în urmă. Știu că poți să mă auzi, a răsunat iarăși vocea. Nu ți se pare cam nepoliticos să nu răspunzi? Anton era complet paralizat de frică. N-a reușit să murmure decât un cine ești. Nu mi-a dat niciun nume autoarea. Nici măcar nu a articulat titlul tabloului. Sunt doar un pianist oarecare. Măcar s-a referit totuși la tine, s-a auzit și o voce feminină. Pictorul meu a preferat să mă pună în plan secundar. Anton s-a ridicat cu grijă. Dar continua să stea cu spatele la tablouri. Tot nu ți-ai mai revenit din șoc, l-a întrebat din nou pianistul? N-ai mai auzit de personaje care prind viață? Doar e o expresie comună. Ia-l mai ușor, l-a dojenit pianista. E normal să fie șocat. Stimate domn, nu trebuie să vă temeți de noi. Vă mulțumim că ne-ați adus împreună și că ne găzduiți în casă! Așteptam de mai bine de un secol să-mi găsesc un partener. Sunteți cu siguranță de acord că nimeni nu ar trebui să-și petreacă existența singur. Nici măcar un personaj dintr-un tablou. Mai avem o singură rugăminte și apoi vă lăsăm în pace. O să vă puteți întoarce liniștit la preocupările dumneavoastră fără să vă mai deranjăm. Doar să ne îndepliniți și această ultimă dorință.
Promiteți, i-a întrebat Anton după ce și-a făcut curaj să tragă cu ochiul? Se ridicaseră amândoi să-și pledeze cauza mai convingător. Promitem, i-au răspuns simultan. Acum te rugăm să ne asculți cu atenție, a luat inițiativa pianistul. Chiar dacă putem să ne mișcăm suntem limitați la cadrul tabloului. Nu avem posibilitatea să ieșim din el. Ar însemna să părăsim lumea noastră pentru a intra în a voastră. Și nu putem supraviețui într-un mediu așa toxic. Suntem produse ale imaginației artistice. Nu tolerăm contactul cu realitatea. Putem numai să trecem dintr-un tablou într-altul. Și nu din orice tablou într-altul. Avem și în privința asta restricții. Trebuie să fie pictate în același stil. Să aibă cam aceleași proporții. Să se potrivească și tematic. Ale noastre sunt compatibile. După cum ai observat și tu când le-ai pus unul lângă celălalt. Aici era locul amândurora. Problema e că ramele ne blochează trecerea. Pentru noi sunt ca niște cuști poleite în aur. De multe ori ne pun și mai tare în valoare. Dar ne și restrâng libertatea de mișcare. Din cauza lor suntem condamnați să rămânem despărțiți. Cred că ai înțeles deja ce ne dorim.
Anton era sensibil la povești de dragoste. El nu prea avusese parte de niciuna. Dar nu era nimic să-și dorească mai mult pe lume. Așa că n-a stat deloc pe gânduri. A scos câte o bucată de ramă din fiecare tablou și le-a unit. Pianistul a intrat în al ei și a sărutat-o pasional. Anton s-a întors din nou cu spatele de rușine. Avea senzația că el le invadase lor intimitatea și se simțea ca un intrus în propria casă. Observase că pianistul era acum îmbrăcat în haine de epocă. De parcă s-ar fi metamorfozat într-un personaj din vremurile pianistei. Aleseseră să rămână într-un trecut mai exigent cu standardele estetice. Ar fi vrut și Anton să-i urmeze. Dar începuseră să cânte Gymnopédie.