Era într-o zi de marți. În jurul orei la care se umplu restaurantele de angajați în pauza de masă. Când s-a petrecut miracolul din Cotroceni. Așa cum avea să-i rămână numele în presă. Sau mai exact primul episod dintr-o întreagă serie. Câțiva martori au sunat la 112 după ce au văzut un bărbat căzând de la etaj. În fața blocului era un magazin. Au presupus că s-a izbit de acoperiș. Numai că se auziseră câteva țipete și dinăuntru în momentul căderii. S-au gândit că poate intrase prin tavan. Au mers în grup să verifice. Și au fost întâmpinați de o vânzătoare și două cliente care se jurau că îl văzuseră trecând prin fața lor. Problema era că nu se oprise nici acolo. Deși sub magazin nu mai era decât pământul. Și de fapt nicăieri. Pentru că nu reușiseră să găsească niciun cadavru și nicio urmă a trecerii lui pe acolo. Tavanul era intact. S-au urcat și pe acoperiș și n-au găsit nicio victimă. Nicio pagubă și nicio baltă de sânge. De parcă ar fi căzut direct în iad.
Poliția a început să investigheze. Mai degrabă la presiunea martorilor și a presei. Pentru că nu existau niciun fel de probe că s-ar fi produs vreun incident. De fapt nu existau niciun fel de dovezi că s-ar fi întâmplat ceva, orice. Părea un episod de psihoză în masă. Până au început să se înmulțească relatările. Și au reușit să identifice potențiala victimă. Îl chema Andrei și locuia în blocul cu pricina la etajul nouă. Când au urcat să bată la ușă nu le-a răspuns nimeni. Așa că au vorbit cu administratorul. Care le-a dat numărul victimei. Au sunat și pe telefon și tot nu le-a răspuns nimeni. L-au căutat din nou pe administrator să-i ceară și numărul unui membru al familiei. Numai că Andrei era cam singuratic și nu îl văzuse niciodată cu nimeni. S-au gândit să vorbească și cu vecinii. Poate se împrietenise cu vreunul dintre ei. Dar n-au avut succes nici acum. Și rămâneau fără opțiuni. Nu schimbase cu niciunul mai mult de câteva vorbe. Era un băiat politicos, spuneau toți. Asculta cam tare muzică. Dar în rest nu deranja pe nimeni. Nu se prea auzeau voci din apartamentul lui. Le-a confirmat și administratorul că era trecut singur la întreținere. Nu intrase decât o dată pentru o defecțiune la baie. Și îi rămăseseră în memorie teancurile de cărți de prin toate colțurile. Era de-ăsta, intelectual, le-a spus el polițiștilor. Și le-a făcut semn cu mâna că nu părea în toate mințile. Prin urmare se cam adunau mărturiile. Unuia dintre polițiști i-a scăpat și un „e clară treaba”. Ancheta putea fi deja închisă. Aveau de-a face cu un caz de sinucidere.
Așa că s-au hotărât să forțeze ușa. Și au chemat întăriri de la secție. Când au intrat în apartament au observat că erau toate geamurile deschise. Cu draperiile și perdelele trase la perete. Semn că deliberase o vreme pe unde era mai bine să sară. Își calculase poate traiectoria. Își numărase pașii în alergare. În așa fel încât să nu rămână doar schilodit. Să fie sigur că rănile vor fi fatale. Văzuse unul dintre polițiști într-un serial pe internet. Și le explica și celorlalți cum e cu psihologia sinucigașilor. Nu exista niciun indiciu că s-ar fi produs vreo crimă. Deci munca lor era cam încheiată. Se micșorase riscul să rămână peste program. Doar că mai exista încă o problemă pe care nu reușeau să o soluționeze. Unde dispăruse cadavrul? Așa că s-au întors la punctul de pornire. Nu era totuși o halucinație colectivă? Poate că plonjase o păsare de la etajul nouă. Și le provocase martorilor o iluzie vizuală. Dar cum să explici reacția celor din magazin? Doar nu ajunsese pasărea și pe acolo. Treaba era încurcată. Și nu mai aveau decât vreo două ore până la finalul zilei de lucru. Trecuse ceva timp de când nu-i mai prinsese seara la serviciu. Începuseră să aibă accese de nervozitate. Îi repezeau pe martori. Aproape că-i somau să-și retragă declarațiile. Dar nimeni nu voia să cedeze. Erau toți siguri de ce văzuseră. Așa că n-au avut încotro decât să continue ancheta. Doar că au lăsat-o pe a doua zi. Numai bine, până atunci vedeau dacă nu cumva se întoarce mortul. S-a dus fiecare în treaba lui. După ce au sigilat ușa spartă.
A trecut noaptea și Andrei tot nu apăruse. Vecinii fierbeau de curiozitate și l-au convins pe administrator să sune la Poliție. Nu aveau nici ei vreo informație nouă. Dar au promis că vor trimite un echipaj să continue investigația. Îi descoperiseră numai o rudă îndepărtată. Care nu știuse să le spună nimic despre victimă. La telefon nu-l mai sunase nimeni pentru că îl găsiseră abandonat în casă cu o zi înainte. Când s-au întors au încercat să-l deblocheze. Dar nu au reușit și au plecat să-l ducă la băieții de la tehnic. Au sigilat înapoi ușa fără să observe că rămăsese înăuntru o persoană. Care s-a ascuns în dressing și i-a urmărit cu sufletul la gură până s-a golit apartamentul. Era una dintre martorele din magazin. Intrase să-și cumpere doar o cremă anticearcăn. Și bineînțeles că reușise să umple un coș întreg cu lucruri de care nu avea nevoie. Când l-a văzut pe Andrei căzând prin fața ei. Li s-au intersectat privirile o secundă. După care a dispărut de parcă-l înghițise pământul. Îi rămăsese chipul lui întipărit pe retină. Și n-ar fi deranjat-o pentru că i se păruse drăguț. Chiar dacă trist. Dar cum închidea ochii și-l imagina zdrobit de podeaua magazinului. Și nu putuse să doarmă toată noaptea. Avea impresia că întinsese o mână spre ea în cădere. Și nici măcar nu încercase să-l prindă. Rămăsese blocată cu toate cumpărăturile ei inutile în brațe. I se oprise inima pe moment. Și apoi începuse să-i bată puternic. Dar nu de la sperietură. Ar fi vrut să-l salveze. Să-l ducă acasă. Să-l îngrijească și să-l facă bine.
S-a ridicat din pat la prima oră. A citit știrile. Dar nu mai apăruse nimic nou. Așa că s-a îmbrăcat și a plecat spre locul faptei. Să descopere singură ce se întâmplase. A vorbit cu vecinii care se adunaseră deja în fața blocului și dezbăteau teoriile conspirației. S-a strecurat pe lângă ei când au intrat în scară. Și apoi pe lângă polițiști când au urcat la nouă. Simțea o atracție irezistibilă față de apartamentul lui. De parcă acolo trebuia să ajungă dintotdeauna. Numai acolo putea să găsească și răspunsuri. Așa că s-a apucat să răscolească peste tot când a rămas singură. A căutat în primul rând un bilet de adio. Dar nu a găsit nimic scris de mâna lui. Era curioasă să-i vadă caligrafia. I-a răsfoit cărțile de pe noptieră în căutarea unor notițe. Dar toate erau imaculate. Era clar că nu lăsase niciun mesaj în urmă. Așa că a încercat să-l înțeleagă prin lucrurile pe care le avea în casă. Apartamentul era decorat în stil industrial. Mobila era o combinație de stejar și metal. Toate piesele se potriveau în detaliu. Deși nu făceau parte din aceeași colecție. Peste tot erau cărți. Multe dintre ele vechi și cam ponosite. Părea să fie pasionat de literatura de secol XIX. Avea și câteva rafturi de teologie. Pe care le pusese în centrul bibliotecii principale. Niște filosofie. Albume de artă. Mai nimic contemporan. Multe icoane și tablouri pe pereți.
A trecut în dormitor unde avea un pat îngust. În care n-ar fi încăput două persoane decât îmbrățișate. Era aranjat la linie. Cu așternuturile proaspăt schimbate. În nuanțe de gri care se asortau cu pielea neagră a cadrului. A deschis ușile dulapului și a început să-i umble prin haine. I se făcuse răcoare și a tras un hanorac larg pe ea. A căutat și o pereche mai groasă de șosete. Și-a prins părul la spate și a continuat să exploreze. I-a deschis noptiera și a dat peste o cutie de scrisori. Erau de la iubitele din tinerețe. Dar niciun răspuns din partea lui. A mai găsit tot felul de amintiri. Multe fotografii cu fete. Pe care le-a dat imediat la o parte fără să se uite la ele. Perii de păr, periuțe de dinți, parfumuri, cosmetice. Genul de obiecte pe care le lasă în urmă o fostă. A simțit că-i fac rău. Le-a pus înapoi și a închis noptiera. Cu intenția să nu se mai atingă de ce era înăuntru.
A plecat spre bucătărie. Unde s-a oprit în fața colecției de sticle. Majoritatea de cognac. Câteva de vin roșu. Un amaretto. Frigiderul era aproape gol. Niște borcane care păreau acolo de când lumea. Câteva sticle de cvas nefiltrat. Sertarul de legume era ocupat cu beri. Germane și belgiene. S-a întors în living și i-a văzut biroul. Dacă a lăsat ceva scris pe laptop, s-a gândit Andreea. Și l-a pornit grăbită. Din fericire nu avea parolă. Desktop-ul era plin de fișiere. Dar păreau cumva în ordine. Aranjate după o logică înțeleasă numai de el. Nu a găsit nici acolo vreo scrisoare. Dar a intrat într-un folder numit ficțiune. Și a descoperit ce părea a fi un manuscris. A intrat în aplicația lui de muzică și a pornit un playlist pe care îl numise la fel. După care a început să citească. L-a terminat pe la cinci dimineața. Nu s-a oprit nici să meargă la toaletă. Era un volum de proză scurtă. Părea în mare parte autoficțiune. Scrisă ca o confesiune. O trecuse prin toate stările posibile. Nu mai realiza când râde sau plânge. Când e înduioșată sau îngrețoșată. Nu știa dacă iubea sau ura personajele. Singura certitudine pe care o avea era că ar fi mai bine pentru Andrei să rămână nepublicat. I se părea că se folosise de prea multe intimități ca inspirație. Găsise chiar și o povestire în care protagonistul contempla la sinucidere așezat pe marginea pervazului.
Andreea s-a întors pe lumină acasă. Păstrase hainele de la el. Și își trimisese manuscrisul pe telefon să-l mai citească o dată. A reușit la un moment dat să adoarmă. Dar s-a trezit după numai câteva ore. A căutat știri noi. Însă toată lumea părea să-l fi dat uitării. Nu se întorsese nimeni la apartament nici cât fusese ea acolo. Așa că a hotărât să meargă înapoi. Rupsese sigiliul când plecase și se aștepta să-l găsească la fel. Avusese dreptate. Nu se mai preocupaseră de casa lui. Putea să intre oricine. Să plece cu orice. Nu s-ar fi sinchisit nimeni să-i oprească. Andreea a intrat nestingherită și a hotărât să rămână peste noapte. S-a îmbrăcat în pijamalele lui Andrei și a dormit în patul lui până spre prânz. Nu mai avusese de multă vreme un somn atât de liniștitor. S-a trezit zâmbitoare. A făcut un duș. Și-a schimbat hainele cu altele curate de la el. A găsit niște cafea rămasă pe fundul unui borcan. Și a pus un ibric cu apă la fiert. Tocmai își comandase și ceva de mâncare. Când a orbit-o o lumină puternică venind de afară. De parcă o fotografiase cineva cu blitz.
A început din senin să bată un vânt puternic. Care a deschis toate geamurile la perete. Draperiile și perdelele erau trase. Din stradă se auzeau strigăte de mirare. La fel ca în ziua căderii. S-a uitat afară și se adunaseră grupuri de oameni care arătau cu degetul spre apartament. Unul dintre ei a văzut-o și a început să o strige. S-a tras înapoi speriată. A ieșit în fugă din bucătărie să plece. Dar s-a oprit când l-a văzut pe Andrei în dreptul geamurilor din living. Nu înțelegea cum ajunsese acolo. Ușa de la intrare era în continuare închisă. Stătea nemișcat cu spatele la ea. Și parcă strălucea ca înconjurat de o aură. Lumina s-a disipat treptat. Vântul s-a potolit. Se mai auzea numai rumoarea din stradă. Când Andrei s-a întors spre ea și a privit-o cu surprindere.
Bună, i-a spus el. Bună, i-a răspuns ea. Cum ai intrat în casă? Au lăsat polițiștii ușa deschisă. Dar ce a căutat Poliția aici? Pe tine. Pe mine? Da, pe tine. De ce? Pentru că te-ai sinucis. Andrei s-a înroșit la față. Mi se pare că sunt cât se poate de viu. Pot să te ating? Poftim? Andreea s-a apropiat fără să mai aștepte vreo permisiune și l-a împuns cu un deget. Era viu, în carne și oase. Unde ai umblat trei zile? Nu știu despre ce vorbești. Știi măcar ce zi e azi. Marți, bineînțeles. E vineri. Cum să fie vineri? Ai dispărut trei zile. Unde să dispar? Te-ai aruncat de la geam și te-ai evaporat fără nicio urmă. Te-au căutat polițiștii, administratorul, vecinii… Eu am dormit la tine azi-noapte. Ți-am citit manuscrisul. Ce-ai făcut? Să nu-l publici cumva, te rog. O să-ți facă mult rău.
I-a întrerupt soneria. Între timp martorii se adunaseră la ușă să vadă miracolul de aproape. Ascunși după aceiași doi polițiști. Își confirmau unul altuia ce văzuse fiecare. Cum ieșise cineva prin acoperișul magazinului și zburase până la etajul nouă. Cu picioarele în sus și capul în jos. De parcă ar fi căzut și nu urcat. Erau siguri că e aceeași persoană despre care citiseră pe rețelele sociale că dispăruse în urmă cu trei zile. Andrei a mers să le deschidă și a văzut încuietoarea spartă. S-a întors spre Andreea și pentru prima dată nu a mai privit-o ca pe o nebună. Pot să vă ajut cu ceva? Sunteți domnul Andrei …? Da. Vă căutăm de trei zile. Dar ce s-a întâmplat? Mai mulți martori ne-au raportat că ați sărit de la etaj. Din câte puteți observa nu e cazul. Da, vă înțelegem, dar acum ne-au sunat alții să ne spună că v-au văzut zburând înapoi în apartament. Andrei bufni în râs. Era singurul care râdea. Se uită din nou spre Andreea. Care asculta speriată și îi făcea semne insistente să scape cumva de ei. Vă asigur că nu am superputeri. Și cum ne puteți explica absența dumneavoastră? Andrei rămase un minut pe gânduri. Andreea veni imediat și îl luă de mână. Am fost împreună, le-a răspuns polițiștilor înainte ca el să improvizeze vreo explicație. A dormit câteva nopți la mine. Gata, s-a rezolvat cazul, spuse un polițist întorcându-se spre martori. N-auzi, domne că l-am văzut zburând. Terminați, măi cu prostiile. Haideți să plecăm de aici și să lăsăm tinerii în pace. Până nu o să ne creadă pe toți săriți de pe fix. Ne cerem scuze pentru deranj. Bună ziua, le spuse celălalt polițist. O zi frumoasă, răspunse Andrei și închise ușa. Nu le-a mai reproșat încuietoarea spartă. Voia numai să-i vadă plecați odată.
Au răsuflat ușurați când au rămas singuri. Mai ales Andreea care părea în culmea fericirii. Andrei se uita tot mai confuz la ea. Și cum ziceai că te cheamă? Nu ți-am spus încă. Deci? Andreea. Andrei și Andreea. Da, zâmbi ea. Ne cunoaștem de undeva? Am sentimentul că te-am mai văzut. Nu avem de unde să ne cunoaștem. Dar m-ai văzut în timp ce cădeai. În timp ce cădeam? Da, eram în magazinul din față. Te-ai uitat spre mine și mi-ai întins o mână. În timp ce cădeam? De câte ori să-ți explic? Și vrei să cred toată povestea asta? Chiar nu-ți amintești nimic? Îmi amintesc că hainele de pe tine sunt ale mele. Sper că nu te superi că le-am împrumutat. Dar îmi era cam frig. Am făcut un duș și aveam nevoie de schimburi. Nicio problemă. Mă bucur că te simți ca acasă. Se întoarse să iasă din cameră și realiză că încă se țineau de mână. A simțit cum îl strânge și mai puternic. Unde pleci? Nu mă arunc pe geam, stai liniștită. Să nu cumva să mai dispari. Înainte sau după ce mai dau o tură în zbor? Nu ești deloc amuzant. Ai speriat pe toată lumea. De-aia nu mai poate lumea de ce se întâmplă cu mine. Ai apărut și la televizor. Poftim? Vrei să vezi articolele cu tine? Bănuiesc că vor apărea și unele noi de azi. Hahaha! Arată-mi, te rog! Uite că au luat și interviuri martorilor. O să ajungi celebru. Nu pentru ce ar fi trebuit.
S-a auzit din nou soneria. Sper că nu e presa, glumi Andrei. Mă tem că e doar curierul, îl lămuri Andreea. Nu-mi amintesc să fi comandat ceva. Luasem eu niște mâncare înainte să reapari. Bravo, acum realizez că mi-era chiar foame. De unde ai comandat? De la restaurantul libanez din Herăstrău. Minunat, hai să mâncăm. Ce-ți pun de băut? El a scos o farfurie și un set de tacâmuri în plus. Ea l-a ajutat să împartă porțiile și i-a lăsat mai mult lui pe ascuns. S-au așezat împreună la masă cu naturalețea unui cuplu. Părea o rutină deja exersată de multe ori între ei doi. Și cum ziceai că ai ajuns la mine în casă, o întrebă după ce luase câteva guri de mâncare? Dar Andreea rămăsese încremenită și nu mai putea să articuleze niciun cuvânt. Andrei dispărea pentru fracțiuni de secundă și apărea înapoi. S-a întâmplat ceva, o întrebă din nou? Sper că visez, răspunse într-un final. Spune-mi, te rog, că nu e adevărat. Nu știu de ce te aud întrerupt. De parcă am vorbi la telefon și ar pica rețeaua. Andrei, cred că dispari la loc. Poftim? Nu pleca, te rog! Nu înțeleg ce spui. De ce s-a făcut întuneric? Nu mă lăsa singură. Să nu îndrăznești! Ai înțeles? Aud numai frânturi. Parcă sunt tot mai lungi pauzele. Și nu te mai văd deloc. Andrei, mai ești aici? Andrei!