Ioana mergea spre casă. Era sâmbătă la prânz. Își petrecuse dimineața în cafeneaua din apropiere. Singură. Comandase un latte. Apoi și pe al doilea. Ca să-și continue lectura din Marea bucurie. N-a putut să facă pauză mai devreme. A rămas să o termine. Deși i-au dat lacrimile când a plecat Cristian. A întors capul spre geam să și le șteargă discret. Dar tot nu i s-a risipit impresia că e privită. De parcă toți își ridicaseră ochii din telefoane pentru a se uita la ea. I se părea și că se lăsase tăcerea. Și-or fi închipuit că plânge din dragoste. Când ea plângea din lipsa ei.
S-a oprit lângă o florărie până să treacă strada. Cât aștepta la semafor a văzut un buchet de bujori. Și nu s-a putut abține să nu-l cumpere. Era încă iarnă. Dar ieșise puțin soarele. Așa că s-a gândit să mai rămână o vreme pe băncile din fața blocului. Nu era ca și cum ar fi așteptat-o cineva acasă. A lăsat florile și cartea pe bancă. Și când le-a văzut împreună a observat că se potriveau. Și-a scos telefonul și le-a făcut o poză. Pe care a postat-o cu mesajul the morning after. Cu o zi înainte fusese 14 februarie. A verificat de câteva ori cine i-a văzut povestea. Nu era prea multă activitate. Oamenii avuseseră program cu o seară înainte. Și se trezeau în general mai târziu sâmbăta, a căutat o scuză. I s-a făcut răcoare și s-a hotărât să intre în casă. Și-a tras gluga pe cap și a plecat cu mâinile adâncite în buzunare. Abia când ajunsese la scară și-a amintit de buchet și roman. S-a uitat spre bancă și erau încă acolo. Dar nu s-a mai întors să le recupereze. Poate le găsește o persoană care are cui să le dăruiască, și-a spus în gând. Și a urcat pe scări să mai facă mișcare. Când a intrat în apartament o înăbușea liniștea. S-a dus direct încălțată să deschidă un geam. Să intre zarva de afară. Abia după ce s-au auzit voci din stradă a simțit că poate respira din nou.
Își plănuise să citească toată ziua. Dar nu s-ar mai fi apucat de încă o carte. Îi era frică să nu fie tot o poveste cu final trist. Îi venea uneori să le înceapă de la sfârșit. Și să citească și restul numai după ce s-ar fi asigurat că nu o va face să sufere. Mai bine ar fi curățat florile. Le cam neglijase în ultima vreme. Deși își petrecuse mult timp în casă. Cel puțin mai mult decât avea obiceiul. Sau decât și-ar fi dorit. Dar n-a apucat să înceapă pentru că s-a auzit soneria. S-a uitat pe vizor și nu se vedea nimeni. A deschis totuși să verifice și a găsit buchetul uitat pe bancă. Cineva îl lăsase în fața ușii împreună cu un bilet. L-a deschis să-l citească. Te rog să primești înapoi florile. Dar îmi voi permite să împrumut romanul. Am observat că îl terminaseși oricum. Ți-l voi returna după ce îl citesc, scria pe spatele unui cupon de reducere la cafeneaua unde își petrecuse dimineața.
S-a gândit cine ar putea să-i joace o farsă. Dar niciunul dintre prietenii ei nu locuia în zonă. Mai degrabă era unul dintre clienții de la celelalte mese. Încerca să-și amintească fețele lor. Dar nu le privise cu atenție. Era prea captivată de lectură. Dacă o văzuse uitând buchetul însemna că o urmărise și spre casă, s-a gândit Ioana. Și i-a trecut un fior prin corp. A închis ușa și a încuiat-o de trei ori. De unde știe la ce apartament locuiesc, s-a întrebat? Era sigură că nu intrase cineva după ea în scară. Dacă mă urmărește și acum? S-a mai uitat o dată prin vizor. Tot nu era nimeni. Asculta cu atenție dacă se aud pași. Nimic. Când s-a întors în living a simțit nevoia să tragă draperiile.
A lăsat biletul pe masă. Și îl privea cu suspiciune de la distanță. Ca pe un intrus care se lăsase prins cu intenție. Nu știa ce să facă. A sunat o prietenă să-i povestească. Dar i-a refuzat invitația de a rămâne la ea peste noapte. Cu fiecare oră devenea mai curioasă. Și mai puțin temătoare. Și-a făcut curaj și să iasă la ghenă. Chiar dacă a cam luat-o la fugă pe trepte înapoi. Parcă spera să mai găsească încă un bilet. Dar l-a primit abia a doua zi la prânz împreună cu romanul. M-a ținut treaz până târziu, îi scrisese. Și mult timp după ce am terminat-o. Nu-i stă bine și unui bărbat să plângă. Mai ales unuia de vârsta mea. Dar trebuie să recunosc că mi-a trezit amintiri care încă mă apasă. Nu știu dacă ai trecut și tu printr-o experiență asemănătoare. Dar mi s-a părut că ai empatizat cu personajele lui Stahl. După reacția emotivă din cafenea. În special cu el îmi imaginez. Nu mi te închipui lăcrimând pentru altcineva decât Cristian. Deși adevărata victimă e Lilo. Condamnată la o viață cu alde Pitschau. Aș fi curios să aflu ce gândești. Știu că e un obicei străin pentru generația ta. Dar poate îmi vei scrie câteva cuvinte. De mână, pe hârtie. Ceva asemănător scrisorilor din vremuri în care nici măcar nu te născuseși. O poți lăsa pe aceeași bancă, se încheia mesajul. Se și semnase. Cu o singură literă, V.
Nu știu cine ești și nu prea îmi place cum ai intrat în viața mea. Îți fac această singură concesie doar pentru a te ruga să încetezi. Dacă vrei să ne cunoaștem n-ai decât să te prezinți în persoană. Recunosc că mi-ai trezit suficient interesul cât să nu-ți întorc spatele din prima. Dar o voi face cu siguranță dacă vei continua să mă urmărești din umbră. Bănuiesc că nu mai are rost să mă semnez din moment ce știi deja atâtea despre mine, i-a scris pe o foaie ruptă dintr-un caiet de facultate. A pus-o într-un plic și a lăsat-o pe bancă. Ar fi vrut să-l urmărească și ea. Dar geamurile apartamentului erau de cealaltă parte a blocului. A rămas un timp pe altă bancă mai retrasă. Dar și-a dat seama că n-o să vină după scrisoare cât stă acolo. Așa că s-a ridicat să meargă la cafenea. Și-a comandat un macchiato la pachet. Nerăbdătoare să verifice dacă mai era plicul. Și când s-a întors chiar dispăruse. A cuprins-o iarăși senzația că e urmărită. A grăbit pasul să ajungă mai repede. Când a intrat în bloc s-a intersectat cu un bărbat care aștepta liftul. I s-a părut că se uită la ea suspect. S-a gândit că poate fi el și a fugit pe scări. I-au căzut de trei ori cheile din mână până să descuie. Nu mai nimerea încuietoarea de tensiune. Când a intrat în casă simțea că se sufocă. A ieșit pe geam la aer să-și revină. Dar l-a închis speriată după ce a observat un alt bărbat care o privea din stradă. Putea să fie oricine. Să o aștepte oriunde. A realizat că are un atac de panică. Nu-i venea nici să rămână în casă. Dar nu avea nici curajul să plece. Și-a sunat din nou prietena și a întrebat-o dacă mai poate să-i țină companie. Doar pentru o noapte. A venit după vreo oră și au dormit împreună.
A doua zi când a condus-o a găsit o nouă scrisoare. Nu a vrut să i-o arate și ei. A ascuns-o în mânecă și a păstrat-o să o citească singură. Mai avea puțin și o împingea afară din casă de nerăbdare. Se mai liniștise și îi revenise curiozitatea să afle mai multe despre el. M-aș prezenta în persoană, îi scrisese V. Dar mă tem că ar fi degeaba. Pentru că nu mă vei putea vedea. Te vei uita prin mine la fel ca toți ceilalți. Vei trece peste și îți vei continua drumul. Ca și cum nu ar fi existat nimic între tine și destinația pe care vrei să o atingi. Eu nu mai pot fi atins pentru că am încetat să mai fiu o destinație. Sunt doar capătul unui drum în pantă și cu serpentine. Pe care lumea preferă să-l ocolească.
Începi să devii cam ermetic pentru mine, i-a răspuns Ioana. Nu am înțeles mai nimic din ultima ta scrisoare. Asta dacă era ceva de înțeles și nu a fost doar un joc de cuvinte. În continuarea jocului tău de-a v-ați ascunselea cu mine. La care încă nu mi-am dat acordul să particip. Te-aș ruga să-mi explici ce urmărești să obții din partea mea. Și de ce ai inițiat tot acest dialog. Dacă vrei să nu devină în curând un monolog. Nu s-a lungit prea mult în scris. Avea senzația că o face vulnerabilă. Și planul Ioanei era altul oricum. Îi servea numai de capcană. Avea de gând să meargă la o vecină în vârstă. Sub pretextul unei vizite de curtoazie. Și să aștepte în fața geamului. Să-l prindă când vine după scrisoare. Se uita pe fereastră și încerca să fie atentă și la conversație. Când a văzut hârtia ridicându-se ca luată de vânt. Deși era sigură că o acoperise cu o piatră. S-a oprit în aer și s-a deschis. A rămas așa câteva secunde. După care s-a închis la loc și a dispărut. A improvizat o scuză și a fugit să o recupereze. Dar nu mai era nicăieri. S-a întors la vecină cu gândul să o rescrie și să o ducă înapoi. A mai rămas doar câteva minute și a urcat spre apartament. Dar la intrare a găsit o nouă scrisoare. Deci o găsise și el pe a ei. A deschis-o până să intre în casă. Și a citit-o pe nerăsuflate. Am început corespondența dintre noi pentru că nici tu nu pari să fi ieșit la strada principală, îi scrisese. Ci mai degrabă avansezi pe un drum lăturalnic despre care nu știe nimeni unde duce. Și pe care se aventurează numai cine se plictisește de traseele aglomerate între destinațiile populare. O să mă opresc aici cu „jocurile” ca să nu fie și ultima noastră conversație. Îți voi explica mâine pe larg de ce nu puteam să mă prezint altfel decât în scris. Dacă vrei mai scrie-mi și tu până atunci.
Ioana a recitit ambele scrisori toată seara. Dar nu a știu ce să-i răspundă. Așa că s-a hotărât să aștepte versiunea lungă. O aștepta și o noapte lungă. Spre dimineață a avut un coșmar. Era pe un drum pe care nu-l cunoștea. În fața ei mergea un bărbat pe care nu-l mai văzuse. La un moment dat individul s-a oprit. Și-a rotit fața la spate și i-a spus că se va face noapte în curând. După care a dispărut în beznă. Și din întuneric au început să apară perechi de ochi care se apropiau din toate direcțiile. S-a trezit lac de transpirație. A mers să deschidă geamul. Și când a tras draperiile l-a văzut pe bărbatul care o privise din stradă cum încerca să intre pe fereastră. A țipat și a vrut să fugă din apartament. Dar la ieșire o aștepta cel de la lift. S-a închis în living și i-a strecurat cineva un plic pe sub ușă. L-a deschis și nu se vedea nimic înăuntru. Dar când a băgat mâna să verifice s-a tăiat la degete. Ca într-o coală de hârtie. Plicul mânjit cu sânge era ultima imagine care îi rămăsese în minte. Dar se simțea de parcă ar mai fi urmat multe alte vise într-unul singur. A reușit să adoarmă la loc. Dar s-a ridicat din pat mai obosită decât se culcase. S-a uitat la ceas. Dormise până târziu. A fugit imediat după scrisoare. Și era acolo unde o aștepta mereu.
În urmă cu niște ani am trecut printr-o despărțire, îi scria V. A fost și ultima mea relație. N-aș putea să-ți spun exact motivul pentru care s-a terminat. Prea multe diferențe probabil. Dintre care unele s-au transformat în incompatibilități. Încetaserăm să mai credem amândoi într-un viitor împreună. Ea nu-și găsea locul în lumea mea. Eu nu făceam parte din planurile ei. Am continuat să mai vorbim o vreme. Din ce în ce mai rar. Și numai când mă căuta ea. Eu renunțasem să o mai sun. Până a renunțat la rândul ei și la acel telefon zilnic. Au început să treacă zile fără niciun semn. Apoi săptămâni. Și am lăsat-o să dispară complet din viața mea. Pentru a dispărea și eu din a tuturor. M-am închis în casă. Și când am ieșit prima dată după multă vreme am observat că nu mă mai vedea nimeni. Am crezut inițial că am murit și îi bântuiam pe cei vii ca o fantomă. Dar nu era nimic atât de tragic. Doar devenisem invizibil. Nu pot fi văzut. Nu pot fi auzit. Și nu pot fi atins. Doar pot scrie. Și pot fi citit. Așa că m-am retras în realitatea virtuală. Unde îmi postez gândurile ca într-un fel de jurnal public. Nu mai contează pentru mine că mă expun. Nu m-am obosit nici măcar să public sub un pseudonim. Pentru că oricum nu mă vede nimeni. Cel puțin nu așa cum te-am văzut eu pe tine la cafenea. Te întorseseși spre fereastră să-ți ștergi lacrimile. S-a întâmplat să trec prin față chiar atunci. Și m-ai făcut curios ce fel de persoană mai plânge la cărți. Te-am așteptat să pleci și am mers în spatele tău. Are și invizibilitatea avantajele ei. Poți să te apropii de cineva fără să atragi atenția. Fără să fi băgat în seamă. Aș fi vrut să-ți cumpăr eu buchetul de flori. M-am așezat pe banca de lângă tine când te-ai oprit. M-am dat la o parte din poză chiar dacă nu aș fi apărut. Ți-am văzut profilul când ai intrat să o postezi. Apoi te-am acompaniat până la apartament. Și m-am întors să iau cartea și florile. Ți-am lăsat buchetul la ușă și am plecat să citesc romanul. M-ai citit și tu pe mine a doua zi și mi-ai răspuns. A trecut o vreme de la ultima mea conversație. Nu cred că mai pot fi un partener foarte atractiv. Dar nici nu mi-aș dori să ne oprim aici.
S-a apucat să-i răspundă cum a terminat de citit. Și a plecat să-i lase scrisoarea pe bancă. A simțit nevoia să se așeze și să mai rămână o vreme. Îi scrisese doar câteva rânduri de nerăbdare să primească una nouă de la el. A deschis-o să mai adauge ceva. Și a scăpat-o din mână de grabă. Dar s-a oprit în aer în fața ei. De parcă cineva o prinsese din zbor. S-a uitat mai atent și i s-a părut că distinge conturul unei mâini. Apoi i-a auzit vocea. Poftim, îi spusese V! Ioana s-a întins să ia scrisoarea. Și din greșeală l-a atins și pe el. Când a ridicat privirea începuse să-i distingă și conturul feței. Mă poți vedea, a întrebat-o după ce a rămas cu ochii spre el? Cred că da. Mă poți și auzi. Chipul i se descoperea treptat. Apoi și restul corpului. Arăta cum și-l imaginase pe Cristian. Înalt și tras la față. Cu trăsături distinse sublimate de vârstă. Părul și barba ușor încărunțite. Puțin aplecat de povara experiențelor trecute. Dar cu o postură încă impunătoare. Cu mișcări studiate și gesturi elegante. Ioana nu se mai sătura să-l privească. Se așezase lângă ea pe bancă. Erai de mult aici, l-a întrebat? Te așteptam să cobori cu scrisoarea. M-am ridicat să-ți fac loc când te-am văzut. Acum îmi poți spune numele tău complet? Valentin, i-a răspuns. Ce program ai pentru restul zilei, Valentin? Îi plăcea cum sună numele lui din gura ei. A continuat să-l repete în minte ca un ecou. Niciunul, i-a răspuns. Dar pentru restul vieții, îi venea să-l întrebe. Atunci mă însoțești la o cafea?
Mergeau împreună ca două cunoștințe vechi. Prezența lui îi inducea un sentiment de siguranță. Cum nu mai simțise în compania nimănui până atunci. După câțiva pași l-a strâns puternic de mână. De parcă ar fi vrut să se asigure că nu a dispărut iarăși. Și să-l asigure că nu va dispărea nici ea din viața lui. La întoarcere au trecut pe lângă niște copii. Se împărțiseră în două echipe și jucau fotbal între niște porți improvizate. Le-a scăpat mingea în afara terenului trasat cu creta. Și l-au strigat pe Valentin să le-o înapoieze. Îl vedeau și ceilalți de când erau amândoi.